Alin Savu

Cuvânt înainte

După negocieri eşuate cu Ionuţ Georgescu, managerul general al echipei Steaua CSM EximBank, am acceptat să fiu deschizătorul acestui „Jurnal”, deşi nu mă simt deloc confortabil – mărturisesc absolut sincer – în pielea unei legende în viaţă (cum va fi „după”, vom vedea!). De altfel, cine mă cunoaşte cu adevărat, ştie că nu am fost niciodată o persoană care şi-a dorit cu obstinaţie prim-planul luminii reflectoarelor.

Dacă am acceptat totuşi acest nou rol,  faptul se datorează unei triple motivaţii: mi-a plăcut foarte mult baschetul, am iubit cu adevărat Steaua (dovadă cei 31 de ani petrecuţi pe „câmpul muncii” în clubul roşu-albastru) şi îmi place (încă) enorm de mult să scriu! Vorbesc la timpul trecut când mă refer la baschet şi Steaua pentru că pasiunea sentimentelor din tinereţe are altă intensitate decât adâncimea trăirilor încercate la apusul vieţii.

Şi ar mai fi şi un al patrulea motiv care mă face să mă aşez cu plăcere în faţa tastaturii, în afara scrisului propriu-zis.

În adâncul sufletului nutresc încă speranţa, poate naivă dar sinceră, că amatorul de sport din România (suporter sau doar simpatizant) va descoperi cândva că această condiţie este aducătoare de bucurie, nu doar de înverşunare şi ură aşa cum se întâmplă astăzi cam peste tot în jurul nostru, nu doar în sport şi nu doar la noi, pe „piciorul de plai”.

Şi când spun asta mă gândesc în mod expres la ceva anume: la atât de celebrul „You’ll Never Walk Alone”, imnul lui FC Liverpool – a cărui istorie (asta da legendă!) a fost atât de minunat pusă în paginile romanului Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri de către Radu Paraschivescu, un nume arhicunoscut iubitorilor de sport din România.

Sper aşadar ca, într-o bună zi, şi suporterii Stelei şi nu numai ei, să cunoască bucuria autentică, profundă şi înălţătoare pe care o înalţă spre cer felul în care este cântat de către suporterii englezi, pe Anfield Road, „Niciodată nu vei merge singur”!

Când va fi înţeles asta majoritatea românilor, multe se vor fi schimbat în bine în această ţară!

P.S. – În mod inerent, în paginile acestei rubrici vă veţi întâlni cu personaje şi întâmplări despre care am pomenit în cartea mea „Slamdunk.ro”, apărută în urmă cu trei ani. Pentru cei care nu au citit-o, cred că mai există câteva exemplare care mai pot fi procurate online, adresându-vă celor de la „Sport Arena”. Lectura ei ar completa în mod fericit cele ce urmează.

Capitolul 1: Am alergat după o stea

Începuturi

Lungul meu drum către Steaua a început prin anii 1948 – ’49, avându-şi obârşia în tribunele de lemn ale stadionului Venus din Bucureşti, acolo unde mă purtau de mână pasiunile fotbalistice ale tatălui meu. Locuiam în apropiere, pe o străduţă care lega, în arc de cerc, două cunoscute artere de circulaţie ale capitalei: Schitu Măguneanu şi Ştirbei Vodă. Peste drum de casa noastră se afla Nunciatura apostolică a Vaticanului, închisă pe vremea aceea de puterea comunistă din motive de, cum altfel, spionaj!

În mai puţin de zece minute, traversând strada Berzei şi Calea Plevnei, între care se afla „Cuibul cu barză” – şcoala unde am făcut prima clasă primară – ajungeam în perimetrul actualei clădiri a Operei bucureştene, acolo unde se afla stadionul Venus. Febleţea mea era Fătu, jucător al Petrolului din Ploieşti. Nu aveam şi o echipă favorită, deşi tatăl meu era dinamovist convins şi, în mod inexplicabil, aşa a rămas toată viaţa în ciuda influenţei nefaste pe care Ministerul de interne şi Securitatea – instituţiile care patronau pe Dinamo – au avut-o asupra destinului familiei noastre.

Având ca idol un fotbalist, a fost cât se poate de firesc să intru şi eu în lumea sportului începând cu fotbalul. Aveam vreo zece ani când s-a întâmplat asta, o dată cu revenirea familiei în Bucureşti după un scurt periplu la Oradea. Tata, ofiţer de carieră fiind, trebuia să-şi ia traista-n băţ şi odraslele în cârcă hoinărind prin ţară la fiecare ordin al superiorilor. Devenind elev al Liceului de băieţi nr. 9, surogatul înlocuitor pentru o vreme al celebrului „Spiru Haret”, asfaltul din curtea acestuia a fost martorul interminabilelor partide de fotbal în care am rupt nenumărate perechi de sandale şi pantaloni, zdrelind şi cam tot atâţia genunchi.

Printre camarazii mei de bătut mingea se aflau regretatul poet Virgil Mazilescu şi ulterior cunoscuţii fotbalişti Ciornoavă şi Emanoil Gherghel, acesta din urmă ajuns titular în poarta echipelor U.T.A şi Vagonul, din Arad. Poate aş fi făcut şi eu carieră în fotbal pentru că la 13 ani eram rezerva lui Lică Gherghel în echipa liceului. Titular nu am ajuns însă niciodată pentru că, de prea mult efort, în 1955, la 13 ani, m-am pricopsit cu o hepatită care m-a ţinut „pe tuşă” timp de un an. Doar doar severitatea mamei în privinţa regimului alimentar şi de odihnă a salvat cariera sportivă de mai târziu. Nu-i vorbă, la vindecarea completă a contribuit şi spaima mea de a nu ajunge un veşnic bolnăvicios, scutit de orele de sport! Revenirea la normal s-a făcut, cu multe precauţii, chiar cu ajutorul acestora.

Rătăciri polisportive

O dată regăsită „a doua respiraţie” au urmat trei ani în care am cochetat, pe rând sau simultan, cu mai multe discipline sportive. A fost mai întâi tenisul, la… Tânărul dinamovist, pentru că tata mă visa în culorile sportive alb-roşu. Chiar dacă antrenorul Aurel Segârceanu (tatăl lui Florin, campionul de mai târziu) îmi întrevedea un viitor promiţător, în „groapa” din Şoseaua Ştefan cel Mare nu am făcut purici decât un an, drumul meu scris în stele fiind legat de… Steaua!

Aşa se face că am trecut la volei, handbal şi atletism, ajungând să fac parte, concomitent, din echipele liceului. Cu o talie ideală şi o foarte bună detentă, am fost la un pas de a mă logodi serios cu „regina sporturilor”. Eram un admirator fidel al lui Ioan Sotter – săritorul în înălţime care introdusese rostogolirea ventrală la noi – şi nu lipseam la nici una din ediţiile Internaţionalelor de atletism ale României, competiţie care îmi oferise privilegiul de a-i vedea pe viu pe marii campioni ai vremii, Bob Guttovski şi Parry O’Brien. Reuniunile atletice de pe stadionul Republicii (fostul ANEF) erau nu doar excepţii ale perioadei de izolare începută o dată cu războiul rece ci şi, paradoxal, materializări simbolice ale atât de doritei veniri a americanilor, care ar fî trebuit să ne salveze de comunism.

De comunism nu am scăpat încă nici astăzi, după o jumătate de secol şi încă 25 de ani scurşi de la o „revoluţie” confiscată în beneficiul relicvelor acestuia!

„Rătăcirea” mea de la o disciplina sportivă la alta trebuie înţeleasă şi ca o căutare a adevăratului drum, dar şi ca o aliniere la atmosfera generală care domnea în „Spiru Haret”, mai toţi colegii mei practicând un sport sau altul cu speranţa ascunsă a purtării râvnitului tricou violet al reprezentativelor liceului. Bineînţeles, sub privirile admirative ale fetelor apărute printre noi o dată cu modelul sovietic al şcolilor „mixte”.

Nu am pomenit încă nimic despre baschet pentru că asupra lui vom zăbovi ceva mai mult. Şi nu doar pentru că în „Spiru Haret” el devenise mult mai mult decât o trecătoare modă, dovadă că şi astăzi reprezintă forţa sportivă numărul 1 a cunoscutului lăcaş de învăţământ.

Capitolul 2

Mărturiseam în „cuvântul înainte” care prefaţează episoadele acestui „jurnal” cât de incomod este statutul de „legendă”, în condiţiile în care orice potenţial cititor aşteaptă mărturisiri spectaculoase, întâmplări senzaţionale, sau performanţe incredibile ale personajului aureolat cu o asemenea existenţă. Ei bine, sper că nu-i voi dezamăgi pe asemenea cititori transferând această povară pe umerii adevăratei legende care va face obiectul rândurilor care vor va să vină. Căci am practicat un sport de echipă, iar acest fapt exclude performanţe individuale nemaipomenite în afara ansamblului. Sunt absolut sigur că nu aş fi onorat astăzi cu statutul de legendă pentru prezenţele mele în echipa Europei dacă nu păşeam pe urmele adevăratei şi unicei legende care a existat vreodată în baschetul românesc…

 ... CCA-ul „de aur”

În România, membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Baschet Amator, sportul cu mingea aruncată la coş a cunoscut în anii de după al doilea război mondial o perioadă de reală înflorire.

În 1955, la Budapesta, reprezentativa masculină ocupase poziţia a 5-a în ierarhia continentală, iar doi ani mai târziu tot băieţii reuşiseră o ispravă rămasă de pomină pentru istorie. Pe terenul cu zgură din celebra „potcoavă” a stadionului Republicii din Bucureşti echipa României îngenunchiase, în uralele a peste 20.000 de români fericiţi, reprezentativa multinaţională a marii URSS, prietena noastră atât de dragă de la răsărit!

Această stare de graţie a baschetului românesc se reflecta şi într-o competiţie internă deosebit de spectaculoasă şi echilibrată, în care vreo patru echipe de valoare apropiată îşi disputau cu ardoare titlul naţional. Locomotiva PTT, Metalul 23 August, Dinamo, dar mai ales CCA (Casa Centrală a Armatei), ofereau adevărate regaluri  baschetbalistice care făceau din biletul în plus o ţintă vânată încă din piaţa „Dorobanţi” în zilele derbiurilor ce aveau loc în sala Floreasca, inaugurată în 1953 cu ocazia Festivalului mondial al tineretului şi studenţilor ce se desfăşurase la Bucureşti.

Exista în acei ani un asemenea interes în jurul baschetului încât cunoscuta arenă devenise loc de întâlnire pentru „lumea bună” a Capitalei, iar zilele în care aveau loc meciuri de baschet constituiau tot atâtea ocazii pentru derularea unor adevărate parade de modă şi femei frumoase!

Fără nici o îndoială, strălucirea celei epoci au dat-o componenţii acelei echipe numite pe bună dreptate „de aur”, CCA-ul „nepoţilor” conduşi de bagheta magica a „Unchiului” Costi Herold, nume chiar de legendă a sportului românesc.

Andrei Folbert, Emil Niculescu, Mihai Nedef, Alexandru Fodor şi Armand Novacek (urmaşul lui Aurel Nedelea într-un angrenaj a cărui funcţionare atinsese perfecţiunea) erau nume rostite cu nesfârşită admiraţie, respect, dragoste. Toţi deveniseră adevăraţi idoli pentru copii, tineri şi oameni cu părul alb, deopotrivă! Rodul acesta perfecţiuni s-a materializat nu doar în seria de opt titluri consecutive de campioană naţională câştigate începând cu ediţia 1956-57 a divizia A, ci şi, mai ales, în calitatea unui spectacol sportiv încântător, ne-egalată de atunci încoace!

Era absolut firesc ca această atmosferă creată în jurul celebrei echipe să aibă ecoul corespunzător în rândul liceenilor bucureşteni, mulţi dintre ei visând cu înfrigurare să îmbrace tricoul atât de îndrăgitelor culori roşu (grena la vremea aceea) şi albastru.

Şi astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, mi se pare la fel de firesc că printre visători mă număram şi eu!

 În ceasul al… 11-lea!

În vremuri în care precocitatea a devenit aproape indispensabilă marii performanţe sportive, nu mă veţi crede probabil când vă voi mărturisi că eu am început să joc baschet în mod organizat abia în clasa a Xl-a de liceu, ultima după acelaşi model sovietic, cu puţin timp înainte de a împlini 17 ani!

Fusesem până la urmă luat şi eu de val, asemenea altor colegi de clasă, legitimaţi în echipele de juniori ale cluburilor bucureştene. între ei, Şerban Popescu şi Ionică Balş, fiul renumitului profesor doctor, purtau cu mare mândrie culorile CCA-ului. Iar Dan Cassasovici era chiar component al echipei de seniori Metalul 23 August, antrenată de Alexandru Puiu Popescu, viitorul tehnician al naţionalei României. Aproape de neînţeles, nici unul dintre ei nu a avut o carieră sportivă semnificativă, fiind nevoie de câţiva ani pentru ca în divizia naţională să apară un Radu Diaconescu sau un Peter Szell, nume cu rezonanţă în baschetul românesc. În schimb, alţi colegi de generaţie – Mihai Calnicov şi Mircea Axente – au devenit recordmani şi campioni naţionali la săritura în lungime, ultimul dintre ei jucând şi baschet într-o bună echipă divizionară!

Ar fi amuzant să vă relatez şi faptul că spre baschet ne mai îndemna, pe mine şi colegii de clasă, şi altceva decât moda vremii şi CCA-ul regretatului Andrei Folbert. Clasa din care făceam parte, cu profil real, era singura din „Spiru Haret” alcătuită exdusiv din băieţi, fetele amatoare de cosinusuri şi tangente, prea puţine la număr, fiind dirijate spre o clasă paralelă. Ei bine, toţi cei 24 de băieţi ai clasei a Xl-a B eram îndrăgostiţi de profesoara de astronomie, o superbă femeie de 30 de ani pe care o sorbeam din ochi în timpul orelor sale, nepermis de puţine în opinia noastră unanimă! Între noi se ducea o luptă acerbă pentru ocupare locurilor privilegiate din faţa catedrei, de unde putea fi admirată în voie linia perfectă a picioarelor alături de care visam să ne plimbăm pe Calea Lactee!

Ei bine, imaginaţi-vă ce s- a întâmplat în ziua în care am descoperit-o pe Vali (cât de firesc ni se părea ca diminutivul profesoarei să alimenteze imaginaţia noastră înfierbântată de adolescenţi) în sala Floreasca, fremătând fascinată de jocul „nepoţilor”. Până şi Lucian Guşcă, „pistolarul” de mai târziu, mare amator de pescuit şi vânătoare încă de la acea vârstă, căzuse în mrejele astronomiei şi baschetului, în ciuda obezităţii de care suferea de pe la 10 ani.

Pornind atât de târziu spre disciplina sportivă care mi-a devenit pentru mulţi ani o adevărată profesie, am redus aproape la zero perioada junioratului pe care o traversează orice copil în drum spre performanţa sportivă. Timp de un an am fost legitimat în echipa de juniori a unui minuscul club „de cartier”, A.S. Proiectantul, a cărui bază sportivă – un teren de baschet cu zgură, o mică magazie de echipament şi un vestiar dotat cu o chiuvetă cu apă rece – reprezenta un patrimoniu inestimabil pentru că se afla în buricul Bucureştiului, la doar câţiva paşi de locuinţa noastră de pe strada C.A. Rosetti.

Absolvirea liceului şi reuşita la examenul de admitere la Facultatea de Biologie au pus capăt unei perioade de juniorat fără nici o performanţă notabilă, cele două selecţionări în reprezentativa ţării pentru partidele amicale cu echipa similară a Poloniei, disputate la Bucureşti, fiind doar excepţia care întăreşte regula: nu am fost introdus pe teren nici măcar un singur minut!

Atunci însă, în toamna anului 1960, a început drumul meu spre baschetul de performanţă.

Capitolul 3

După ce am descris atmosfera şi contextul în care, elev fiind la liceul Spiru Haret din Bucureşti, am ajuns să visez să îmbrac culorile cele mai valoroase şi îndrăgite echipe de baschet de la noi, ar trebui totuşi să-mi fac cititorii – iubitori ai clubului ex-militar – să înţeleagă mai bine motivele care făceau din C.C.A. o modă în sportul românesc ai anilor ’50 – ’60. Căci nu era vorba doar despre baschet.

Mai întâi apăruse echipa de fotbal, cea în jurul căreia se ţesuse rapid aureola “de aur”, datorită valorii jucătorilor şi performanţelor sale, dar, mai ales, datorită spectaculozităţii jocului practicat de un mecanism ale cărui “rotiţe” (Voinescu – Zavoda II – Apolzan – V. Dumitrescu – Onisie – Bone – Cacoveanu – Constantin – Alexandrescu – Zavoda I – Tătaru, nume rostite ca “pe apă” de iubitorii fotbalului) funcţionau mai întotdeauna aproape perfect.

Turneul, rămas de pomină prin rezultatele obţinute în faţa unor echipe cunoscute ale vremii, întreprins în patria fotbalului, Anglia, cât şi victoria obţinută la Belgrad în 1956 de către România – alcătuită integral (!) din jucătorii enumeraţi mai sus – transformaseră CCA-ul într-o adevărată legendă.

Şi cum o legendă nu se naşte niciodată singură(!), sub aceleaşi culori vişiniu – albastru a apărut aproximativ în aceeaşi ani şi echipa de baschet, strălucitoare şi ea, înainte de orice altceva, prin spectaculozitatea jocului oferit. Acesta era atributul numărul 1 al celor două echipe “de aur” ale clubului militar: spectacolul! El era oferit cu generozitate de nişte sportivi ale căror evoluţii trădau, evident, bucuria jocului, iar aceasta se transmitea tribunelor mereu arhipline.

Doar cine a trăit în acea perioadă mizerabilă care a urmat instaurării comunismului în România – dominată de nedreptate, abuzuri inimaginabile şi teroare – poate înţelege nevoia vitală a “tribunei” de a se refugia din faţa unei realităţi extreme de greu de suportat. Iar echipele de fotbal şi baschet ale CCA exact asta reuşeau să ofere prin spectaculozitatea evoluţiilor lor: refugiul! Şi ar mai trebui spus ceva. Cel mai de temut adversar al militarilor era pe vremea aceea, ca şi astăzi de altfel(!), Dinamo, clubul Ministerului de interne – adică Miliţia şi Securitatea, aflate la originea răului adus şi instaurat de tancurile sovietice. În anii aceia s-a născut, explicabil, uriaşa simpatie populară care se se răsfrânge şi astăzi asupra clubului Steaua!

Evident, ar fi multe de povestit despre acei ani, poate că nu ar fi rău ca mai tinerii mei cititori să cunoască atmosfera acelei perioade dificile din viaţa părinţilor şi bunicilor lor, dar nu este nici timp şi, probabil, nici locul pentru lecţii de istorie. Aşa că vom continua doar cu puţină istorie sportivă stelistă!

Şi mai este doar un pas de făcut până la acel capitol, însumând trei decenii, de istorie personală trăită de mine sub culorile roşu-albastre. El se referă la perioada studenţiei şi a întâmplărilor sportive petrecute pe durata ei.

Gaudeamus igitur

Despărţindu-mă de colegii de echipă şi de primul meu antrenor, Vasile Bordeianu, am devenit jucător al Universităţii Bucureşti, participantă în campionatul studenţesc al Capitalei, pentru ca numai un tur de campionat să fiu transferat în echipa secundă a dubului Ştiinţa, echipă ce activa în divizia B. Iar în toamna anului următor, după un trial desfăşurat în sala fostului complex studenţesc „303” de lângă podul Cotroceni, am fost reţinut în lotul lărgit al divizionarei A cu acelaşi nume.

Statutul de permanentă rezervă şi codiţele sturlubatice ale unei colege de grupă m-au determinat să renunţ, definitiv credeam la vremea respectivă, la o carieră sportivă ce începuse sub auspicii promiţătoare! Din noiembrie 1961 şi până în primăvara anului următor am mai jucat baschet doar ocazional, în echipa Universităţii sau în cea a facultăţii, avându-l când coechipier, când adversar pe… Teodor Meleşcanu, student la Drept şi poloist de performanţă la Vagonul Arad, mare amator de baschet în afara bazinului.

Fac o scurtă paranteză relatând un detaliu semnificativ pentru creionarea personalităţii complexe şi… secretoase a politicianului apărut în prim-planul vieţii publice româneşti o dată cu “revoluţia” din Decembrie ’89. După absolvirea facultăţii, în 1965, Teo Meleşcanu a „dispărut” pur şi simplu şi nu l-am mai întâlnit decât după un an, absolut întâmplător, într-o staţie de autobuz. Mi-a spus că urmează nişte cursuri post-universitare şi va intra în diplomaţie. Fiind foarte apropiaţi la vremea aceea şi-a însoţit cuvintele cu gestul atât de cunoscut al celor două degete bătute pe umăr, semnificând „pactul cu diavolul” sau, dacă nu este destul de limpede, apartenenţa laSecuritate. În ziua în care am descoperit semnătura Feliciei Meleşcanu în cotidianulScânteia, ca trimisAgerpres la Geneva, am ştiut că fostul meu coleg din Universitate îşi atinsese ţelul, chiar dacă diplomaţia îi era „acoperită”! Mare amator de traseism politic, Meleşcanu a „deviat” – cu siguranţă, la ordin! – spre şefia partiduluiAlianţa pentru România, pentru ca ulterior, credincios „alianţelor”, să poposească la liberalii „Alianţei DA”. După ce i-a “rupt” şi pe aceştia, cu sentimentul datoriei împlinite a devenit liberal fel de pur precum ochii săi albaştri!

Pentru mine însă, evenimentul care mi-a schimbat cu adevărat viaţa s-a petrecut în primăvara anului 1962. Ajunsă în turneul final al Diviziei A într-o acută criză de efectiv, Ştiinţa şi-a recuperat fostele rezerve şi astfel am ajuns la Roman, în inima Moldovei, alături de Grigore Costescu, Laurenţiu Niculescu, Gheorghe Barău, Valeriu Pruncu şi Dinu Paraschivescu, ultimul dat afară de la Dinamo şi exmatriculat din Institutul de Educaţie Fizică şi Sport pentru că afirmase că baschetul american este mai bun decât cel sovietic!?

Într-un an, cât alţii într-o viaţă

Doar apelând la mâna destinului se poate explica ceea ce s-a întâmplat la Roman. De-a dreptul neverosimil, după o întrerupere a unei pregătiri regulate de şase luni şi cu doar patru antrenamente premergătoare respectivului turneu, total necunoscutul Alin Savu,a devenit al doilea marcator al acestuia şi a primit diploma acordată Jucătorului cu cele mai frumoase perspective.

Momentul Roman” a însemnat înainte de orice altceva titularizarea în 5-ul de bază al Ştiinţei în sezonul 1962 – ‘63. Mă simt dator să-mi exprim şi pe această cale recunoştinţa pentru antrenorul Lucian Vasilescu, cel care, acordându-mi încredere nelimitată şi încurajându-mă fără rezerve, m-a propulsat în lumea bună a baschetului românesc. Ascensiunea care a urmat cred că a fost o răsplată pe măsura încrederii pe care mi-a acordat-o.

În toamna lui 1962 a avut loc prima mea întâlnire cu CCA, proaspăt rebotezată în Steaua, ea găsindu-mă însă în postura de adversar şi nu de admirator al acesteia. Şi trebuie să spun că întâlnirea cu idolii copilăriei mi-a adus o bucurie imensă pentru că Ştiinţa a învins printr-un coş marcat în ultima secundă de joc de către colegul meu Gigi Barău. Este adevărat că mare parte din „nepoţii” garniturii de aur a Unchiului Herold se apropiau de finalul carierei, dar echipa militară domina încă autoritar întrecerea internă şi orice victorie obţinută împotriva ei era aducătoare de o imensă satisfacţie. Una totală pentru mine atunci pentru că a fost dublată de aprecierea de „mare revelaţie”, ceea ce pentru un debutant însemna enorm.

După dulcea bucurie a acelui sfârşit de octombrie, tot Steaua mi-a provocat după doar şase luni una dintre cele mai mari decepţii din debutul carierei mele sportive. Ne aflam la Cluj cu ocazia turneului final care urma să stabilească ierarhia primelor 8 echipe ale campionatului nostru. Favorite la câştigarea titlului erau 4 echipe: Steaua, Dinamo Bucureşti, Ştiinţa Cluj şi Dinamo Oradea. Printr-un ciudat joc al rezultatelor din primele zile ale turneului, rezultatul întâlnirii Steaua – Ştiinţa Bucureşti putea duce la eliminarea din lupta pentru titlu a studenţilor clujeni, adversari redutabili datorită unei garnituri de mari valori având capi de Ijstă pe Horia Demian şi Mihai Albu, avantajaţi şi de evoluţia în faţa propriului public. În cazul în care militarii pierdeau partida şi repetau isprava şi în faţa lui Dinamo Oradea, acesta lua locul clujenilor în semifinalele turneului! „Găselniţa” fusese descoperită, la pauza meciului nostru,de către Liviu Nagy, pivotul orădenilor.

Militarii aveau la pauză un avantaj de 12 puncte, iar ceea ce a urmat în repriza a doua este greu de imaginat şi descris, pentru că arareori se întâlnesc pe un teren de sport două echipe care vor să piardă! Cum sângele apă nu se face, informaţi de pe marginea terenului despre ticăloşia pusă la cale, studenţii bucureşteni nu puteau fi decât de partea colegilor lor din Cluj. Jucătorii celor două echipe, mai puţin câţiva nevinovaţi care nu fuseseră puşi în temă (printre care mă număram şi eu), se întreceau în amabilităţi, ferindu-se de contacte personale ca dracul de tămâie şi oferind adversarilor largi culoare de pătrundere spre coşul propriu. Vă imaginaţi cât de stupefiat am fost când Mişu Nedef mă invita pur şi simplu să-l depăşesc şi, iritat că nu înţeleg, a ţipat la mine: „Pătrunde odată, puştiuie, ce tot aştepţi?!”

Spectacolul de pe teren era grotesc, absurd şi hilar în acelaşi timp, iar spectatorii nu înţelegeau nimic. Clujeni fiind ţineau iniţial cu Ştiinţa, dar au devenit brusc înfocaţi suporteri ai Stelei în clipa în care au aflat care este situaţia! Iar atunci când m-am luminat şi eu, am cerut să fiu schimbat şi am părăsit terenul cu lacrimi în ochi. Biata mea mamă mă învăţase că nu-i frumos să furi nici măcar un ou!

Până la urmă partida a fost câştigată de Steaua, graţie unei serii de trei coşuri marcate pe final de Cimpoiaş, un alt nevinovat care nu cunoştea „sarcinile”. Iar titlul s-a decis în întâlnirea directă dintre militari şi gazed, Steaua câştigând fără drept de apel, la peste 20 de puncte diferenţă! M-am întrebat multă vreme de ce a fost necesară mascarada aceea penibilă, care lăsase multora un gust atât de amar.

Deziluzia personală a fost în parte îndulcită de prima mea selecţionare în echipa naţională, petrecută imediat după terminarea acelui turneu de pomină! Aveam ceva mai mult de 20 de ani şi 4 ani de baschet, dintre care doar unul în prima divizie!

Capitolul 4

Înainte de a detalia contextul în care, după vreo 10 ani de… visare, am ajuns să âmbrac tricoul sportiv al Stelei, doresc să fac câteva precizări legate de relatarea acestor amintiri.

Prima ar fi legată de faptul că sunt perfect conştient de posibilul subiectivism al modului meu de a aprecia anii în care, practic, existenţa mea a fost strâns legată de cea a clubului militar. Pot să-l asigur însă chiar şi pe cel mai posibil ostil cititor al meu – dinamovist  prin excelenţă! – că niciodată nu voi denatura faptele petrecute pe parcursul celor 31 de ani în care am fost legat de Steaua, indiferent de frumuseţea sau urâţenia lor. Pe scurt, îmi asigur cititorii că nun îi voi minţi niciodată, pentru că acesta îmi este felul.

În al doilea rând, sunt la fel de conştient că cele trăite de către mine în urmă cu o jumătate de secol, sau mai puţin, în urmă nu reprezintă întâmplări care să  rivalizeze cu „savoarea” oferită de show bizz-ul aflat la mare căutare în societatea românească de astăzi.  Dar, acesta este riscul pe care şi l-au asumat amatorii de jurnale aqle unor „legende încă în viaţă!

Şi în sfârşit, în al treilea rând, aş vrea să precizez că uneori, pentru a introduce citititorul acestor rânduri în atmosfera vremurilor despre care scriu, voi face sumare referiri la mediul politic şi social căruia le-au aparţinut. Nu voi politiza însă nici măcar un singur rând din cele scrise, lăsând cititorul să descopere singur realitatea lor.

 Cu frauda prin Europa

În afara meciului de pomină despre care am scris în episodul anterior, între mine şi Steaua a mai avut loc o întâlnire de gradul III, cu ocazia ediţiei 1963-’64 a Cupei Campionilor Europeni. Steliştii câştigaseră de o manieră entuziasmantă dubla confruntare cu turcii de la Galatasaray Istanbul, în turul inaugural, luând apoi o opţiune promiţătoare de calificare după victoria la 14 puncte diferenţă obţinută la Bucureşti în faţa puternicei campioane a Cehoslovaciei, Spartak Brno. Pătrunderea Stelei în semifinalele competiţiei ar fi reprezentat o performanţă deosebită pentru baschetul românesc.

2

Încă din acea perioadă, federaţia noastră de specialitate se dedulcise la politica furatului căciulii proprii, inaugurând practica transferurilor „fulger”, fictive, pentru întărirea echipelor româneşti partidpante în cupele europene. În anii care au urmat, ridicarea politicii federale pe cele mai înalte culmi ale neruşinării de către George Chiraleu – arbitrul de un metru jumate bolnav de putere şi măreţie – a adus grave prejudicii baschetului românesc. Măsluirea fără jenă a vârstei cădeţi lor şi juniorilor în vederea partidpării la competiţiile europene sau mondiale – pentru obţinerea unor false rezultate şi asumarea unor la fel de false merite – a provocat declinul baschetului de la noi până la trista situaţie în care se zbate şi astăzi, după amar de ani.

Aşadar, la iniţiativa secretarului general al FR Baschet, Octav Dimitriu, dujenii Demian şi Albu, împreună cu subsemnatul, s-au trezit peste noapte purtători ai culorilor roş-albastre, făcând deplasarea la Brno alături de Steaua, în vederea returului cu Spartak. Nu apucasem să fac nici măcar un singur antrenament alături de idolii mei de odinioară! Şi cum Dumnezeu nu bate cu parul, celebrii Ruzicka, Pistelak, Konvicka, Bobrowski şi Tomasek au administrat „selecţionatei ad-hoc” o corecţie fără drept de apel, eliminând Steaua şi amendând dur tentativa de fraudă a federaţiei noastre. În palmaresul Stelei este menţionat, cifric, acest episod, inclusiv „împrumutul” lui Albu şi Demian. Nu apare şi numele subsemnatului pentru că la Brno am fost pur şi simplu turist şi nu am intrat în teren nici măcar un minut! O cheltuială inutilă pentru Steaua, iar pentru mine neplăcuta experienţă a însemnat o scurtă şi amară logodnă cu cea care nu peste prea multă vreme îmi devenea partenera pentru o viaţă!

Halatul alb şi haina militară

Prezenţa mea la Brno a reprezentat momentul în care Steaua a început să-mi facă iniţial o foarte discretă apoi o tot mai insistentă curte! Motive existau: fusesem selecţionat în echipa naţională şi cochetam deja cu primul ei „5”,  în meciurile directe Ştiinţa – Steaua, eram de regulă cel mai eficient marcator al studenţilor, iar stelistul Armand Novacek, pivotul naţionalei, devenise victimă frecventă a „capacelor” mele, deşi era cu 10 cm. mai înalt (vezi şi foto – cu „Cioc” am fost coechipier şi prieten între 1965 şi 1969, atât la Steaua, cât şi în echipa naţională). A existat şi un peţitor, în persoana fostului mare rugbist şi bober Mărgărit Blegescu, instructor-metodist al clubului militar în acele vremuri.

1

Aş vrea să nu vă îndoiţi nid o clipă de ceea ce voi afirma în continuare. Chiar dacă, de vreo zece ani, nu visam altceva decât să joc baschet la Steaua, am acceptat oferta dubului militar foarte greu, după multe, multe renunţări şi reveniri, fără nici o legătura cu obţinerea unor avantaje materiale. Voi explica în cele ce urmează.

Fiind cel mai mare într-o familie cu cinci copii, tatăl meu a fost îndreptat către şcoala militară încă de la vârsta de 11 ani, îmbrăţişând o profesie care în decursul timpului i-a intrat în sânge. Tânăr locotenent, a făcut războiul pe ambele fronturi, a fost rănit, avansat şi decorat în ambele ipostaze ale acestuia, fiind apoi „disponibilizat” în 1946, conform politicii de epurare a armatei „regale” dusă de puterea comunistă instalată în România. A fost totuşi reprimit în cadrele active un an mai târziu. Dar încercările prin care trecuse familia noastră în anul şi jumătate de incertitudini şi sărăcie nu au fost suficiente.

La patru ani după terminarea războiului, în toamna anului 1949, bunicul din partea tatălui meu, jandarm de profesie, a fost arestat, judecat în regim de urgenţă, etichetat drept „criminal de război” şi condamnat la 10 ani temniţă grea pentru perioada în care activase ca paznic în lagărul de prizonieri de la Râmnicul Sărat. Reţineţi însă că doar pentru perioada în care în lagăr s-au aflat prizonieri ruşi! După 23 august 1944 a păzit aproape un an prizonieri nemţi, dar asta nu a contat. Acolo, în acel fost lagăr transformat în loc de exterminare a opozanţilor regimului comunist instaurat la noi, a activat ulterior, în anii ’50, Alexandru Vişinescu, cel condamnat recent – cu atâta întârziere –, pentru brutalitatea tratamentului aplicat deţinuţilor, compatrioţi de-ai săi…

Tata a tăinuit sentinţa cât a fost posibil, dar o dată divulgat secretul acesteia de către un vigilent coleg de birou, cel mai bun prieten al familiei în acel moment(!), în 1952 a fost degradat şi dat afară din armată cu privarea de orice drepturi. Pentru tatăl meu a fost o lovitură de moarte primită după 25 de ani de militărie, iar viaţa familiei noastre s-a transformat într-un adevărat calvar pentru foarte mulţi ani, despre care nu-mi place şi nu este rostul să amintesc.

Profund marcaţi de acest episod, în casa noastră nici măcar nu se mai aducea vorba despre haina militară, mai ales că aceeaşi tinichea a originii sociale „nesănătoase” fusese la un pas de a împiedica admiterea mea la facultate.

Ezitările de a îmbrăca haina militară o dată cu tricoul echipei de baschet Steaua, aveau deci un suport mai mult decât solid, chiar dacă gradul de locotenent pe care l-aş fi primit aducea după sine şi o serie de avantaje materiale, deloc de neglijat după lunga perioada de severe privaţiuni în care trăisem.

Au existat însă şi altfel de motive, de natură profesională. Fusesem un foarte bun student, Facultatea de Biologie îmi propusese la încheierea studiilor un post de asistent, iar perspectiva unei cariere universitare era mai mult decât îmbietoare. După abandonarea sportului de performanţă speram că mă voi putea dedica profesiei pentru care îmi făcusem studiile şi care chiar mă atrăgea.

Pentru a-mi pune semnătura pe cererea de transfer la Steaua a fost nevoie de puterea de convingere şi cuvântul de onoare al generalului Ion Coman, şef al Cosiliului politic superior al armatei – cel care răspundea de clubul Steaua, care mi-a promis solemn că mă va elibera de obligaţiile militare în orice moment voi solicita aceasta, adresându-mă lui direct. În final, fără să primesc o garanţie scrisă, am acceptat. Contaseră enorm imboldurile inimii şi mai puţin raţiunea!

Amuzant este că, paralel cu demersurile Stelei de a mă înrola sub culorile ei, conducerea clubului Ştiinţa făcea şi ea eforturi susţinute pentru a mă păstra, încercând să rezolve mai întâi problema celor nouă luni de  militărie-termen redus pe care trebuia să le efectuez o dată cu terminarea studiilor. Cine reprezenta pârghia de bază în această încercare? Nimeni altul decât tatăl generalului… Coman, gestionar al magaziei cu echipament a clubului studenţesc! Dar datoria de serviciu a fost mai puternică decât dragostea fiului pentru părinte şi Steaua a avut în cele din urmă câştig de cauză în faţa Ştiinţei.

Iar lungul meu drum spre idolii copilăriei, poate plictisitor pentru unii cititori, lua sfârşit în ziua de 5 octombrie 1965, când, devenind locotenent al armatei române împlineam proorocirea pe care i-o făcuse mamei mele o bună prietenă, mare amatoare de ghicit în cafea! Îngrijorată de deznodământul examenului meu de admitere la facultate, mama îşi rugase prietena să-mi descifreze viitorul în zaţul unui ceşti cu cafea. Foarte contrariată de ceea ce „citea”, doamna respectivă i-a spus mamei că „vede” atât un halat alb cât şi o haină militară, dar că nu ştie cum să interpreteze asta!

După cinci ani cele două obiecte de îmbrăcăminte s-au întâlnit, revenind la halatul alb în anii, destul de mulţi, în care am condus laboratorul de biochimie al clubului, după abandonarea baschetului de performanţă. Este greu de apreciat o asemenea profeţie, dar halatul alb şi haina militară s-au suprapus pentru o lungă perioadă de timp într-un destin care a evoluat în strânsă legătură cu cel al dubului militar mai bine de 30 de ani. Despre o parte a celor întâmplate de-a lungul acestor ani va fi vorba în cele ce urmează.

Capitolul 5: Stelist cu acte-n regulă!

Stelist cu acte-n regulă!

Iată-ne, după o aşteptare de câteva pagini şi o scurtă pauză, la începutul poveştii despre drumul meu alături de Steaua, poveste scrisă de dragul şi pentru suporterii fostului club militar, cu precădere pentru cei ai echipei sale de baschet.

Pauza a fost generată în principal de inaugurarea în sala Regimentului de gardă din Bucureşti – prin retragerea tricoului celui ce a fost marele, unicul Andrei Folbert şi ridicarea „steagului” primului titlu naţional câştigat de Steaua în sezonul 1956-’57 – a unui „Hall of Fame” pe care baschetul stelist îl merită, cred eu, cu prisosinţă. Iar iniţiatorul şi susţinătorul acestui act de justeţe – Daniel Durbac, fiul marelui rugbist stelist Răducu Durbac – merită, la rându-i, aprecieri şi felicitări, nu numai de la un vechi stelist, camarad de generaţie cu tatăl său şi martor îndurerat al momentului în care acesta şi-a pierdut viaţa, în Decembrie 1989.

Aşadar, ne aflăm în luna octombrie a anului 1965, deci cu exact o jumătate de secol în urmă! Privit prin prisma timpului scurs, jurnalul de faţă îndeplineşte, din punct de vedere literar, condiţia de… legendă!

În a cincea zi a acelei luni mi-a parvenit avansarea oficială, scrisă, la gradul de locotenent major. Nu aveam „la bază” decât pregătirea militară de „tr”-ist, făcută o dată pe săptămână în timpul ultimilor doi ani de facultate. Eram în schimb absolvent universitar, ceea ce făcea avansarea perfect legală pentru acele timpuri. Astăzi nu mai ştiu ce prevăd regulamentele militare.

De altfel, pentru a respecta acel adevăr pe care am promis că nu îl voi trăda niciodată, regulamentele cu pricina nu mi-au fost niciodată familiare. Ca şi haina militară, în care nu m-am simţit în largul meu pentru că, pur şi simplu, nu am avut în sânge rigoarea militară şi acel spirit cazon care domneau în armata română de la Moş Teacă încoace. Asta în ciuda faptului că de felul meu sunt ordonat, conştiincios şi disciplinat! Peste toate acestea, poate spre marea mirare a cititorului, când m-am pensionat în vara lui 1996, cu gradul de colonel, nu trăsesesem nici un foc de armă, de nici un fel! Participasem la vreo câteva şedinţe de „trageri” în cei 31 de ani de militărie,dar am reuşit să mă „fofilez” de fiecare dată fără să trag măcar un singur foc! În adâncul sufletului meu sunt un pacifist şi detest violenţa de orice fel. Băieţii mei vor zâmbi ironic citind, eventual, aceste rânduri, dar „ieşirile” mele, neplăcute pentru ei, aveau de cele mai multe ori cauze obiective, despre care nu este cazul şi nici locul să vorbesc.

Dacă militar, sau milităros nu am fost absolut deloc, am fost în schimb cu vârf şi îndesat stelist! Pot spune că până în vârful firelor mele de păr, albit prematur nu doar din cauza „genelor”, ci, mai ales, sub presiunea veşnicelor dueluri cu „câinii roşii”, adversari tradiţionali ai „militarilor”. Vom povesti şi despre asta, de vom avea timp!

Ajuns în acest moment simt nevoia să fac o scurtă paranteză, pentru a oferi, mai ales pentru tinerii suporteri stelişti, detaliile legate de apariţia CSA Steaua în peisajul sportului românesc.

Scurtă istorie „militară”

Dacă nu aş fi în deplină cunoştinţă de cauză nu m-aş pronunţa asupra unui subiect care a rămas şi astăzi unul delicat şi controversat. Dar, ca şef al Biroului de presă al clubului Steaua în perioada 1990 -1996, am răspuns printre altele şi de organizarea, în 1992, a celei de a 45-a aniversări a existenţei clubului. Ocazie cu care am colaborat cu Studioul cinematografic al armatei la realizarea unui film documentar („Steaua 45”) şi am sărbătorit amplu momentul în paginile bilunarului „Steaua-sport magazin”, pe care l-am condus în perioada respectivă. În ambele ipostaze am avut nevoie de date oficiale legate de înfiinţarea clubului militar, în Iunie 1947, iar pentru asta mi-am petrecut nenumărate ore căutând în arhiva Ministerului apărării naţionale documentele care să ateste, în mod cert, acest fapt.

Apariţia Stelei (paradoxal, clubul Dinamo nu a fost şi el ţinta atâtor suspiciuni şi nici nu a fost contestat cu atâta vehemenţă!) a „călcat pe coadă” pe mulţi români, până la un punct, se va vedea, pentru motive lesne de înţeles. Antipatia, transmisă din tată-n fiu, se manifestă încă şi astăzi, ferm, nu doar la adversari, tradiţionali pe terenul de sport, ai Stelei. Iată de ce…

Am auzit de multe ori sintagma „Steaua a fost adusă la noi pe tancurile sovietice” şi trebuie să recunosc că în ea se află o doză mare de adevăr.

Indiscutabil, Steaua de astăzi are la origine modelul sovietic al Ţ.S.K.A. (Clubul Sportiv Central al Armatei) Moscova. Dar nu doar un nenorocit (mai degrabă inadecvat) model de club sportiv ne-a fost impus o dată cu comunismul bolşevic. Au fost multe altele care se află la baza dezastrului în care România se zbate şi astăzi. Pervertirea sufletelor şi caracterelor mi se pare cel mai cumplit lucru care ni s-a întâmplat în anii comunismului, după „model sovietic”.

Însă Stelei nu i poate ierta, mai ales de către puţinii supravieţuitori ai acelor triste vremuri, nu atât condiţia sa de copil „malformat”, cât faptul că apariţia sa pe prima scenă fotbalistică a ţării, cu numele de Asociaţia Sportivă Armata (A.S.A.) Bucureşti, s-a făcut printr-un uriaş abuz, unul dintre nenumăratele specifice vremurilor. Cunoscuta formaţie „Carmen” a fost pur şi simplu desfinţată – cu motivaţia abjectă că este echipa exploatatorilor poporului muncitor, că jucătorii sunt plătiţi în „cocoşei” de aur puşi în ghete la sfârşitul meciurilor, bla, bla, bla… – pentru a face loc în primul eşalon, la mai puţin un an de la înfiinţare, echipei de fotbal a armatei populare române. Acesta este adevărul, şi el nu poate fi negat. Trebuie recunoscut şi asumat ca o realitate a unei nefericite perioade (poate cea mai nefericită) a istoriei noastre „moderne”.

A existat şi o presupusă dată de înfiinţare a clubului militar – recunoscută şi astăzi ca zi de naştere a clubului militar (7 Iunie 1947) –, dar ea rămâne incertă în condiţiile în care eu unul nu am descoperit-o în nici un document oficial, deşi în armată un ordin miltar este consemnat obligatoriu, de regulă prin ordin de zi, pe unitate sau pe armată. Cu certitudine, este vorba despre vara anului 1947. Poate că „după 20 de ani”, situaţia s-a schimbat şi cineva mai norocos sau mai perseverent decât mine a scos la lumină respectivul document.

Afirm însă cu mâna pe inimă că, în ciuda felului în care a fost înfiinţat, singurul abuz petrecut la Steaua, de care am eu cunoştinţă, este aducerea „cu arcanul” în Ghencea (parcă în 1983), în ciuda voinţei sale, a lui Gică Popescu, „puşcăriabilul” neverosimil de astăzi. Adus în Bucureşti pentru a-şi satisface stagiul militar, olteanul s-a întors însă ca din puşcă(!) în Bănie imediat cu terminarea acestuia, fără a putea fi înduplecat sau împiedicat de cineva s-o facă. Am dorit să menţionez cazul lui pentru majoritatea sportivilor de valoare care au fost legitimaţi la A.S.A., C.C.A., sau Steaua în decursul anilor, şi-au dorit acest lucru! Atraşi de renumele clubului şi performanţele sale, de condiţiile de pregătire – mai bune în general decât la alte cluburi din ţară, cu excepţia lui Dinamo – şi, trebuie să o spunem, şi de salariile ceva mai răsărite decât aiurea, în ţară.

La „majorat”

În ce condiţii am optat şi am ajuns eu la Steaua, cititorii au aflat deja. După cum spuneam, se întâmpla în Octombrie 1965. Clubul militar tocmai îşi serbase… majoratul, şi nu oricum, ci având în istoricul său două echipe – fotbal şi baschet – „de aur” şi în palmares, deja, numeroşi campioni naţionali, europeni, mondiali şi olimpici, mulţi dintre ei cu performanţe inegalabile. Între acestea, şirul unic de 14 recorduri mondiale ale Iolandei Balaş şi invincibilitatea sa rămasă „de poveste”.

Pentru mine, faptul de a fi contemporan şi coleg de club cu o asemenea performeră sportivă şi cu mulţi alţii cu nume aproape la fel de uriaşe, ca şi posibilitatea de a călca pe urmele unor Andrei Folbert, Alexandru Fodor, sau Mihai Nedef reprezenta o mare, mare onoare, aproape de neînchipuit cu 2-3 ani înainte.

Cât despre împlinirea visului de a îmbrăca tricoul roş-albastru ai formaţiei de 8 ori campioană naţională şi a-i mai avea colegi de echipă chiar pe Emil Niculescu, Armand Novacek şi Dragoş Nosievici, ce aş putea să mai spun?
Voi încerca să vă spun în episodul următor.

Capitolul 6: Primul meu derby cu Dinamo

Primul meu derby cu Dinamo

Cum un „jurnal de legendă” nu presupune neapărat consemnarea cu exactitate şi regularitate a unor activităţi zilnice, voi face un foarte mic salt în timp şi voi relata povestea primei mele mari bucurii trăite în tricoul roşu-albastru.

Prins în ultimele săptămâni de treburi obişnuite într-o gospodărie de ţară – unde mă aflu încă de la începutul verii –, dar, mai ales, marcat de frământările fireşti ale „străzii”, declanşate emoţional (din nefericire) de tragedia din clubul bucureştean „Colectiv”, nu am realizat decât cu întârziere că în aceste zile de toamnă tristă s-a împlinit o jumătate de secol de la „căsătoria” mea, pe viaţă, cu Steaua! De bună voie şi nesilit de nimeni(!), în 1965 am călcat pe urmele CCA-ului de aur atât de iubit în anii ’60 –’70, rămânându-i fidel, la bine şi la greu, timp de 31 de ani.

De-ar fi să fac un bilanţ al acestor ani, aş spune că „greul” a fost mult mai consistent decât „binele”, faptul respectând nota generală a vieţii românilor în comunism. Şi nu mă voi sfii niciodată să spun că vinovatul principal pentru nefericirea noastră de atunci trebuie căutat în activitatea Securităţii, cea care „nu şi-a făcut decât datoria” – aşa cum au avut mereu cinismul să susţină slujitorii şi susţinătorii ei. Şi nici nu mă voi dezice de ceea ce am afirmat în editorialul despre derby-urile Steaua-Dinamo, scris zilele acestea, anume că clubul sportiv din Şos. Ştefan cel Mare a moştenit în multe privinţe metehnele instituţiei care îl patrona. Poate voi avea vreme pentru a aprofunda subiectul, argumentându-mi afirmaţiile.

Primul titlu-2

Cert este că tocmai resentimentele românilor faţă de Securitate au făcut ca, în antiteză, C.C.A. (ulterior Steaua) să fie incomparabil mai iubită decât Dinamo. Iar orice victorie obţinută pe terenurile de sport ale steliştilor împotriva adversarilor de la Dinamo ajunsese să provoace satisfacţii uriaşe unui foarte mare număr de suporteri, de toate vârstele. Şi după aceste precizări este momentul să venim la… oile noastre!

După 8 titluri naţionale câştigate consecutiv de Steaua între 1956 şi 1964, Dinamo reuşise cu chiu cu vai să întrerupă tradiţia greu de digerat pentru ea, câştigând titlul în sezonul 1964 -’ 65, învingându-şi rivala rămasă în ’64 fără Andrei Folbert şi Alexandru Fodor, oameni de bază ai fostei echipe „de aur”. Conducerea Stelei renunţase prematur la ei, iar asta, cred eu, s-a resimţit imediat. Eşecul l-a determinat şi pe Mihai Nedef să se retragă, astfel că în toamna anului 1965 i-am preluat tricoul cu nr. 7, o dată cu transferul meu la clubul militar.

Ca de obicei în acei ani, derby-ul Steaua – Dinamo era programat în ultima etapă a turului (returului) de campionat, iar titlul se decidea după desfăşurarea unui turneu final la care participau primele patru clasate la sfârşitul competiţiei.

Fără să strălucească precum în anii când domina categoric baschetul masculin de la noi, Steaua – cu un lot aflat în căutarea unei noi identităţi – reuşise în toamna lui ’65 un parcurs fără înfrângere, astfel că întâlnirea cu Dinamo, programată în penultima zi a anului, se anunţa a fi una „cu scântei”! Motiv pentru care sala „Floreasca” fusese luată cu asalt şi gemea de lume la ora începerii derby-ului, primul pentru mine din lungul şir al celor consumate în duzina de ani petrecută în tricoul Stelei.

Eram, evident, emoţionat, din multe motive, uşor de înţeles. Cele mai importante erau rivalitatea sportivă şi perspectiva unui titlu de campion naţional la care era normal să visez.

Dar cu adevărat un vis a fost desfăşurarea meciului! Cred că Dumnezeu ne-a dat aripi, pentru că nu am mai jucat niciodată de atunci într-un „5” capabil să se apere cu atâta determinare, mobilitatea noastră exemplară ridicând în faţa adversarilor un zid practic impenetrabil.

Preiau din cronica apărută în… „Sportul popular” evoluţia scorului: „(…) în min. 15 Steaua conducea cu 42 – 15!” (neverosimil pentru un derby, spun eu). „(…) După pauză, cu toată hotărârea (tardivă şi neorganizată) cu care a intrat Dinamo pe teren pentru a recupera handicapul, diferenţa creşte permanent, ajungând în minutul 27 la 29 de puncte (62-33) şi culminând în min. 31: 74 – 41. Deci, 33 de puncte! Din acest moment, apariţia dezinteresului în echipa Steaua şi o reală apropiere de normal la dinamovişti, face ca diferenţa să scadă, iar victoria să revină neînvinşilor din actualul campionat la „doar” 19 puncte: 92 – 73 (46 – 23)”. Şi nu existau coşurile de 3 puncte!

Noi am fost în culmea fericirii! Suporterii noştri, net superiori numeric în sală, au dezlănţuit un adevărat delir al bucuriei. Era vorba de o strălucită revanşă pentru titlul pierdut în sezonul anterior. Prima fotografie ataşată acestor rânduri spune multe despre bucuria declanşată la fluierul final. Se pot observa în imagine, printre destui necunoscuţi: Costi Herold zâmbind, soţia regretatului Gh. Valeriu şi fiica… „Unchiului” repezindu-se spre el, Armand Novacek în stânga, Mihai Nedef în plan secund şi, făcând notă complet discordantă, Emil „Mimi” Niculescu pe banca de rezerve, impasibil în calmul său olimpian şi proverbial, deşi fusese, de departe, cel mai bun om al meciului!

Din punct de vedere strict personal, bucuria victoriei zdrobitoare şi cele 17 puncte înscrise, aproape toate din pasele strălucite ale lui „Mimi”, nu au putut fi întunecate de durerile provocate de entorsa de gleznă făcută la sfârşitul primei reprize (în cea de a doua am jucat cu injecţii de xilină). Şi cum derby-ul s-a consumat în ziua de 30 Decembrie 1965, noaptea următoare, a Revelionului ’66, am petrecut-o în fotoliu, cu piciorul în gips. Dar fericit!

Mai fericit am fost după victoria în cel de al 3-lea derby cu Dinamo din acel sezon, care mi-a adus primul meu titlu de campion naţional (aşa cum se vede şi din a doua fotografie ataşată acestor rânduri)!

scan0010-002

PS – Nu ştiu şi nu cred că vreunul dintre derby-urile tradiţionale Steaua – Dinamo a mai avut o desfăşurare asemănătoare cu cea relatată, cu un deznodământ atât de categoric în favoarea uneia sau alteia dintre combatante.

 

 

 

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București