Capitolul 1

Am alergat după o stea

Începuturi

Lungul meu drum către Steaua a început prin anii 1948 – ’49, avându-şi obârşia în tribunele de lemn ale stadionului Venus din Bucureşti, acolo unde mă purtau de mână pasiunile fotbalistice ale tatălui meu. Locuiam în apropiere, pe o străduţă care lega, în arc de cerc, două cunoscute artere de circulaţie ale capitalei: Schitu Măguneanu şi Ştirbei Vodă. Peste drum de casa noastră se afla Nunciatura apostolică a Vaticanului, închisă pe vremea aceea de puterea comunistă din motive de, cum altfel, spionaj!

În mai puţin de zece minute, traversând strada Berzei şi Calea Plevnei, între care se afla „Cuibul cu barză” – şcoala unde am făcut prima clasă primară – ajungeam în perimetrul actualei clădiri a Operei bucureştene, acolo unde se afla stadionul Venus. Febleţea mea era Fătu, jucător al Petrolului din Ploieşti. Nu aveam şi o echipă favorită, deşi tatăl meu era dinamovist convins şi, în mod inexplicabil, aşa a rămas toată viaţa în ciuda influenţei nefaste pe care Ministerul de interne şi Securitatea – instituţiile care patronau pe Dinamo – au avut-o asupra destinului familiei noastre.

Având ca idol un fotbalist, a fost cât se poate de firesc să intru şi eu în lumea sportului începând cu fotbalul. Aveam vreo zece ani când s-a întâmplat asta, o dată cu revenirea familiei în Bucureşti după un scurt periplu la Oradea. Tata, ofiţer de carieră fiind, trebuia să-şi ia traista-n băţ şi odraslele în cârcă hoinărind prin ţară la fiecare ordin al superiorilor. Devenind elev al Liceului de băieţi nr. 9, surogatul înlocuitor pentru o vreme al celebrului „Spiru Haret”, asfaltul din curtea acestuia a fost martorul interminabilelor partide de fotbal în care am rupt nenumărate perechi de sandale şi pantaloni, zdrelind şi cam tot atâţia genunchi.

Printre camarazii mei de bătut mingea se aflau regretatul poet Virgil Mazilescu şi ulterior cunoscuţii fotbalişti Ciornoavă şi Emanoil Gherghel, acesta din urmă ajuns titular în poarta echipelor U.T.A şi Vagonul, din Arad. Poate aş fi făcut şi eu carieră în fotbal pentru că la 13 ani eram rezerva lui Lică Gherghel în echipa liceului. Titular nu am ajuns însă niciodată pentru că, de prea mult efort, în 1955, la 13 ani, m-am pricopsit cu o hepatită care m-a ţinut „pe tuşă” timp de un an. Doar doar severitatea mamei în privinţa regimului alimentar şi de odihnă a salvat cariera sportivă de mai târziu. Nu-i vorbă, la vindecarea completă a contribuit şi spaima mea de a nu ajunge un veşnic bolnăvicios, scutit de orele de sport! Revenirea la normal s-a făcut, cu multe precauţii, chiar cu ajutorul acestora.

Rătăciri polisportive

O dată regăsită „a doua respiraţie” au urmat trei ani în care am cochetat, pe rând sau simultan, cu mai multe discipline sportive. A fost mai întâi tenisul, la… Tânărul dinamovist, pentru că tata mă visa în culorile sportive alb-roşu. Chiar dacă antrenorul Aurel Segârceanu (tatăl lui Florin, campionul de mai târziu) îmi întrevedea un viitor promiţător, în „groapa” din Şoseaua Ştefan cel Mare nu am făcut purici decât un an, drumul meu scris în stele fiind legat de… Steaua!

Aşa se face că am trecut la volei, handbal şi atletism, ajungând să fac parte, concomitent, din echipele liceului. Cu o talie ideală şi o foarte bună detentă, am fost la un pas de a mă logodi serios cu „regina sporturilor”. Eram un admirator fidel al lui Ioan Sotter – săritorul în înălţime care introdusese rostogolirea ventrală la noi – şi nu lipseam la nici una din ediţiile Internaţionalelor de atletism ale României, competiţie care îmi oferise privilegiul de a-i vedea pe viu pe marii campioni ai vremii, Bob Guttovski şi Parry O’Brien. Reuniunile atletice de pe stadionul Republicii (fostul ANEF) erau nu doar excepţii ale perioadei de izolare începută o dată cu războiul rece ci şi, paradoxal, materializări simbolice ale atât de doritei veniri a americanilor, care ar fî trebuit să ne salveze de comunism.

De comunism nu am scăpat încă nici astăzi, după o jumătate de secol şi încă 25 de ani scurşi de la o „revoluţie” confiscată în beneficiul relicvelor acestuia!

„Rătăcirea” mea de la o disciplina sportivă la alta trebuie înţeleasă şi ca o căutare a adevăratului drum, dar şi ca o aliniere la atmosfera generală care domnea în „Spiru Haret”, mai toţi colegii mei practicând un sport sau altul cu speranţa ascunsă a purtării râvnitului tricou violet al reprezentativelor liceului. Bineînţeles, sub privirile admirative ale fetelor apărute printre noi o dată cu modelul sovietic al şcolilor „mixte”.

Nu am pomenit încă nimic despre baschet pentru că asupra lui vom zăbovi ceva mai mult. Şi nu doar pentru că în „Spiru Haret” el devenise mult mai mult decât o trecătoare modă, dovadă că şi astăzi reprezintă forţa sportivă numărul 1 a cunoscutului lăcaş de învăţământ.

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București