Foto 1

Capitolul 11 – 10 ani de “secundariat”

Agitaţia şi evenimentele care au însoţit lansarea de către Steaua CSM Eximbank a unei ”Hall of Fame” care să cinstească memoria înaintaşilor – ale căror realizări speră să le repete, după destul de mulţi ani, actuala generaţie de purtători ai culorilor roş’-albastre – mi-au răscolit destule amintiri.
O parte semnificativă din ele, plăcută. O alta, cu siguranţă mai consistentă, nu face parte din categoria celor pe care să le povesteşti nepoţilor, la gura sobei, cu glas molcom şi privirea sclipind de melancolia provocată de reîntoarcerea într-un trecut al amintirilor frumoase.
Scriam pe undeva, cândva, că bilanţul întregii mele cariere sportive, pentru mulţi demnă de admiraţie, nu este şi de invidiat decât într-o oarecare privinţă.
Pe de o parte pentru că cei 10 ani în care am contabilizat 213 selecţionări în echipa naţională (cu 151 de prezenţe efective, în teren, în confruntări inter-ţări) nu au consemnat nici cine ştie ce performanţe notabile ale reprezentativei României (cu excepţia, poate, a locului V obţinut la C.E. din 1967), şi nici prestaţii sau realizări personale “măreţe” sub tricolor. Sigur, cu excepţiile care întăresc, în general, regula. Nu am să reiau explicaţiile detaliate pe care le-am oferit cititorului în “Slamdunk.ro”, cartea scrisă în 2012. Acum voi spune doar, sec, că prezenţa mea în echipa naţională antrenată de Alexandru Puiu Popescu a fost una nepotrivită, într-un moment nepotrivit!

Culmea este că în aproximativ aceiaşi termeni aş putea să definesc şi partea din cariera mea la Steaua legată de ceea ce am putea numi “activitate competiţională internă”. În acest perimetru voi zăbovi mai mult, pentru că sunt lucruri pe care simpatizanţii de azi ai Stelei trebuie să le cunoască, ca fiind parte a istoriei acestei echipe.
Am descris în acest jurnal atât venirea la Steaua în toamna lui ‘65, cât şi debutul şi bucuria uriaşă produsă de primul titlu naţional câştigat în 1966 împreună cu noii mei colegi de echipă, între care străluceau, “monştri sacri” pentru mine, Emil Niculescu, Armand Novacek şi Dragoş Nosievici. Pe ceilalţi i-am enumerat la momentul potrivit.
Anul următor, acelaşi lot de jucători conduşi de antrenorul Costi Herold (mai puţin Dikay, plecat la Braşov şi înlocuit cu juniorul Armand Andronescu) repetă performanţa, aducând în vitrina clubului şi al 10-lea titlu de campionă naţională al echipei de baschet. În plus, Steaua câştigă “Cupa de toamnă” şi prima ediţie a Cupei României, consfinţind o supremaţie internă fără echivoc. Prestaţiile bune din tripla confruntare cu Slavia Praga, în CCE (care mie mi-au adus prima selecţionare în echipa Europei), au completat în mod fericit un sezon de excepţie. A fost însă un fel de “cântec de lebădă”, pentru că a urmat seria, interminabilă pentru mine, a celor 10 “vaci slabe”! Ce a însemnat asta voi relata în continuare.

Sezonul 1967-’68 debutează pentru noi, înainte de orice altceva, cu mari schimbări operate în lotul echipei. Se renunţă, în primul rând (mare greşeală!) la Mimi Niculescu. Mai pleacă Tüdoss şi Bulat, apar T. Tarău, E. Jekely, P. Czmor şi V. Rusu. Primii doi, venind de la IEFS şi Politehnica Bucureşti, erau nu doar titulari în echipele lor de club, ci şi componenţi ai “naţionalei” evidenţiată la C.E. din Finlanda prin cucerirea locului V. Şi totuşi, integrarea lor în echipă nu numai că nu aduce plusul de valoare aşteptat, ci, dimpotrivă, lipsa de omogenitate generează în campionat un număr de înfrângeri (7, unele absolut neaşteptate şi ruşinoase), mai mare decât al celor suferite în precedentele 3 ediţii de campionat! Contra-performanţa provoacă clasarea, la mare luptă cu Politehnica Bucureşti, pe locul secund al ierarhiei interne. Cele trei înfrângeri suferite în confruntările directe cu Dinamo, consfinţesc şi ele unul dintre cele mai slabe sezoane interne între cele petrecute de mine în tricoul Stelei. De altfel, acesta s-a numărat printre puţinele în care adversara noastră tradiţională a fost net superioară, câştigând titlul naţional fără drept de apel. Din păcate, nici anul competiţional următor, 1968-’69, nu este unul mai “vesel”, aceeaşi lipsă de omogenitate fiind cauza pentru destule evoluţii neconvingătoare, care permit dinamoviştilor un nou sezon cu trei victorii din trei confruntări directe, materializate într-un al doilea titlu naţional consecutiv. Foto 1
Şi, în ciuda unui absolut memorabil meci şi a unei admirabile victorii obţinute în Cupa Cupelor în dauna italienilor de la Fides Partenope Napoli (în faţa unei săli Floreasca în delir), ratarea celui de al doilea titlu consecutiv îi este fatală “Unchiului” Herold, acesta fiind înlocuit în vara anului 1969 cu antrenorul Vasile Popescu.

Steaua se desparte însă tot atunci şi de Armand Novacek, Gh. Barău, V. Rusu. Ca şi cum nu era destulă o nouă schimbare din temelii a lotului echipei, Jekely “alege libertatea” în aceeaşi toamnă (refuzând revenirea în ţară după o deplasare în R.F. Germania), iar operaţia mea de menisc mă lasă pe tuşă pentru mai bine de o jumătate de an (nu am jucat decât în 12 din cele 30 de partide disputate de echipă în acel sezon). În aceste condiţii, noul antrenor completează lotul echipei cu nu mai puţin de 7 jucători(!?): Irimia, Mogoş, Molin, Nicolescu, Niculescu Fl., Oczelac, Paşca. Majoritatea lor, de valoare incertă, cu statut de “speranţe”. Singurul care va confirma va fi, de altfel, doar pivotul Gh. Oczelac.
Şi totuşi, chiar şi în condiţiile acestor noi frământări de lot, parcursul sezonului 1969-’70 este unul bun, titlul fiind decis în ultima confruntare cu Dinamo. Scorul celor două anterioare fiind 1:1, în Mai 1970 încep “marile manevre” – orchestrate timp de un deceniu, direct sau din umbră, de arbitrul George Chiraleu – devenit aproape peste noapte mare iubitor de… ochi albaştri! La turneul final de la Timişoara, M. Rizea şi M. Aldea – doi dintre “locotenenţii” fideli ai adevăratului gropar al baschetului românesc (îmi asum întreaga greutate a acestei afirmaţii) – suflă în fluier când şi pentru cine trebuie, iar Dinamo câştigă cu 59-58 şi o dată cu meciul îşi adjudecă şi al 3-lea titlu naţional consecutiv. Ar trebui să mai spun şi că acest sezon a fost ultimul în care l-am avut coleg pe Dragoş Nosievici, plecat apoi să joace la o echipă din Luxemburg.

Cei 5 ani petrecuţi la Steaua de antrenorul Vasile Popescu (pe care îl prezint cititorilor într-un desen personal, făcut în vremuri în care mă mai amuza această preocupare.) au confirmat “abonamentul” echipei la locul secund în ierarhia internă, încheindu-se cu o altă “ratare” a titlului naţional în aceeaşi manieră în care începuseră.Foto 2
De data aceasta, sala Floreasca din Bucureşti este martora unui adevărat recital de imoralitate oferit de “fuieraşii” lui Chiraleu. Din nou meci decisiv pentru decernarea titlului, din nou arbitrează M. Rizea (de data aceasta ajutat de G. Dutka), din nou rezultat viciat, de data aceasta printr-o decizie absolut strigătoare la cer. Ultimele fracţiuni de secundă ale meciului, scor 83-83, un buchet de jucători îşi dispută o minge aeriană, la 4-5 metri de coşul Stelei. O dată cu sirena care anunţă încheierea jocului se aude şi fluierul lui Rizea, ca un fulger ivit pe cer senin: fault asupra dinamovistului Novac! Două lovituri libere, una marcată, un nou titlu trimis cu japca în Şos. Ştefan cel Mare!
De data aceasta, până şi gazetarul “de casă” al lui Dinamo, Dumitru “Biţă” Stănculescu, a fost obligat să consemneze a două zi, în cronica partidei: “(…) apreciem că rezultatul a fost viciat de decizia arbitrului Rizea, care a acordat, în ultima fracţiune de secundă a meciului, un fault imaginar(…)”
Ceea ce s-a întâmplat imediat după terminarea partidei, la centrul terenului, mă urmăreşte şi astăzi, după aproape 42 de ani. M-am dus la Rizea şi, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, l-am blestemat, dorindu-i să ajungă în iad! După câteva luni omul pleca dintre cei vii, răpus de un cancer galopant. De atunci, nu am îndrăznit să mai doresc răul nimănui, nici măcar în gând…
Nu cred astăzi că blestemul meu a fost cauza dispariţiei arbitrului Mircea Rizea, aşa cum nu cred că Dumnezeu a vrut să pedepsească atât de drastic necinstea unui om. De-ar fi aşa, de 26 de ani încoace România ar trebui să fie bântuită de o adevărată epidemie, care ar face zeci, poate chiar sute de mii de “victime”!
Poate că acesta ar fi momentul cel mai potrivit pentru a pune punct rândurilor de faţă.

Nu o fac pentru că doresc să duc până la capăt povestea neplăcută (probabil nu doar pentru mine, ci şi pentru susţinătorii de atunci ai Stelei) a celor zece ani în care gândul – obsedant – al locului secund, mereu în urma adversarilor tradiţionali, devenise tare greu de suportat.

De-aici încolo voi încerca să fiu mai scurt, punctând pe cât posibil doar ceea ce a fost cu adevărat semnificativ. Ar trebui să menţionez mai întâi că desele schimbări survenite în lotul echipei au continuat şi în anii următori, iar faptul s-a datorat în primul rând absenţei unei pepiniere proprii de valoare. Chiar dacă Andrei Folbert, antrenor la echipele de copii şi juniori mici ale clubului, scotea pe bandă rulantă “viitoare speranţe”, marea lor majoritate se pierdea pe parcurs, o prea mică parte ajungând să joace la Academia Militară, un fel de Steaua II care i-a propus diviziei A pe Rusu, Nicolescu, Baciu, Stratulat, Poleanu şi încă vreo câţiva. Memoria mea nu i-a reţinut chiar pe toţi şi am promis că nu voi exagera cu detaliile!
În aceste condiţii, reîmprospătarea sau completarea lotului echipei s-a făcut de regulă prin aducerea unor jucători – mulţi din provincie – aflaţi în faţa satisfacerii stagiului militar (unii chiar cu “termen redus”, la absolvirea studiilor universitare). Şi pentru că asta ar fi însemnat întreruperea activităţii competiţionale, Steaua oferea soluţia, pe principiul serviciu contra serviciu! Numai că majoritatea celor veniţi în aceste condiţii – din interes şi nu împinşi de dorinţa de a apăra culorile roş’-albastre –, după ce îşi urcau sacul (citiţi livretul militar) în căruţă se întorceau la echipele de provenienţă.
Un specific aparte l-a avut “plutonul” reprezentat în acei ani de “lupii de mare” ai Constanţei, deveniţi… de apă dulce o dată cu sosirea pe malurile Dâmboviţei! Lista “vaporenilor” este bogată (bravo antrenorului Mărţişor Hondrilă!), deschizător de drum fiind Vasile Paşca, în 1969. Pe urmele lui au călcat în anii următori Anton Spânu, D. Dumitru, N. Pârşu, C. Cernat, Gh. Radu. Pe primii doi îi puteţi vedea în ipostaze schiţate tot de mineFoto 3, Foto 3aiar Cernat şi Pârşu, excepţii care întăresc regula, au rămas mulţi ani legaţi de Steaua.
Din partea opusă a ţării, de la Timişoara, au venit, tot ca “sezonieri”, Czmor, Minius, Mânzat, Weber, Gh. Câmpeanu, doar ultimul – bucureştean fiind – devenind stelist get-beget.
Dar cel mai consistent val de transferuri a venit totuşi din capitală, partea leului fiind luată de către absolvenţi de învăţământ superior, unii deja nominalizaţi (Tarău, Jekely, Dumitru, Pârşu, Cernat, Molnar, Ioneci, Irimie – de la IEFS, Molin, Fl. Niculescu, Posa, Stratulat, Poleanu, Vlădescu, poate şi alţii care îmi scapă acum, de la alte facultăţi), dar nu numai (Oczelac, Baciu, Neagu, Nicolescu, Grădişteanu, Teodorescu, Ciocan, Mărgineanu, Căpuşan sunt astfel de exemple). Şi ar mai fi de menţionat câteva nume de jucători ajunşi la Steaua (Troacă, Zdrenghea, Opşitaru) care nu au aparţinut vreunuia din grupurile menţionate.
Am încercat nominalizarea tuturor colegilor mei de echipă din perioada celor “10 ani de secundariat” din două motive. Mi s-a părut firesc să fac acest lucru din dorinţa respectării adevărului istoric, pe de o parte, dar şi pentru că enumerarea lor evidenţiază o realitate care, alături de influenţele negative ale arbitrajului autohton, explică “seceta” de titluri naţionale a acelor ani. Cele câteva zeci(!) de jucători vânturaţi prin lotul echipei nu aveau cum să asigure nici omogenitate, nici stabilitate şi nici performanţe înalte!
Fac această ultimă afirmaţie şi cu gândul că actuala situaţie de la Steaua CSM EximBank seamănă suspect de mult cu cea prezentată!

Şi iată-mă în apropierea finalului acestui episod.
Nu vreau să pun însă punct – pentru a nu fi acuzat, nejustificat, de subiectivism – fără a oferi şi alte argumente în favoarea afirmaţiei mele că în perioada 1967 – 1977 Steaua a fost privată de câteva titluri naţionale prin arbitrajele părtinitoare ale orchestrei de “suflători” dirijată fără scrupule de George Chiraleu.

Foto 4 În 1974 la conducerea tehnică a Stelei a fost adus fostul ei jucător Mihai Nedef. Chiar dacă lotul echipei a suferit şi în acea perioadă destule modificări, cuplul de antrenori Nedef – Fodor a reuşit să ridice nivelul jocului practicat, iar asta s-a văzut limpede în ultimele sezoane petrecute de mine la Steaua, când, în două dintre acestea, titlul naţional a fost decis abia în întâlnirile decisive cu Dinamo. De fiecare dată însă, ca un blestem, în favoarea celei din urmă!
În campionatul 1974-’75 titlul a fost decis în ultima partidă, Dinamo câştigând cu 79-73. Acelaşi D. Stănculescu aprecia a doua zi că “Arbitrii G. Chiraleu şi N. Iliescu au avut o misiune deosebit de grea, de care s-au achitat însă foarte bine.”
Anul următor Dinamo şi-a adjudecat al 9-lea titlu consecutiv tot în ultima partidă a campionatului, câştigând cu 68-66 (după prelungiri, la încheierea timpului regulamentar de joc scorul fiind egal, 62-62). Şi iar ne confruntăm cu obiectivitatea comentatorului Stănculescu: “Arbitrii N. Iliescu şi G. Dutka s-au străduit să asigure partidei o cât mai bună desfăşurare, dar misiunea le-a fost mult îngreuiată de încâlceala disputei şi de permanentele proteste la deciziile lor adresate de jucătorii militari şi uneori, în mod regretabil, de antrenorul M. Nedef.” Foto 5
Voi concluziona, asumându-mi întreaga responsabilitate a acestei declaraţii, afirmând că cel puţin trei dintre cele 10 titluri naţionale ratate consecutiv între 1967 şi 1977 ne-au fost pur şi simplu furate! Furate cu teză, nu din inerente erori omeneşti, de către Chiraleu – şeful încoronat al arbitrajului românesc al vremii – şi secunzii săi fideli (Aldea, Rizea, Dutka, Iliescu, Niculescu, Pasăre şi încă vreo 2-3, fiind abonaţi din oficiu la partidele Dinamo-Steaua). De ce a făcut Chiraleu o pasiune pentru echipa Ministerului de interne şi a Securităţii? Simplu, pentru că numai apartenenţa la un astfel de “sistem” îţi asigura în comunism siguranţa, bunăstarea materială şi satisfacerea orgoliilor personale. De ce sunt atât de sigur de asta?
Există o logică a lucrurilor, întâmplărilor şi situaţiilor care vin din când în când să dezlege “misterele” unei realităţi aflate sub semnul întrebării. Iar ceea ce s-a întâmplat în următoarea decadă din existenţa echipei de baschet Steaua confirmă afirmaţiile mele.
Chiraleu a avut şi va muri cu un caracter infect! Dar profesionist în materie de arbitraj a fost! Aşa cum a fost şi un bun antrenor de juniori, chiar dacă era adeptul durităţii în pregătirea aceastora. Din mâna sa a ieşit şi generaţia din care s-au îndreptat spre Steaua, după 1977, Căpuşan, Netoliţchi, Ermurache, Brănişteanu.
Legitimarea acestora a însemnat marea şansă de a rupe blestemul celor 10 vaci slabe despre care am povestit. De ce? Nu neapărat valoarea celor patru a fost determinantă în schimbarea la faţă a unei echipe în care jucau Tarău, Oczelac, Cernat, Ardeleanu, Opşitaru, Pârşu, căci ei erau încă “necopţi”, abia ieşiţi din juniorat. Dar, nota bene, erau produse “Made Chiraleu”! Iar orgoliul acestuia nu ar fi fost satisfăcut decât de afirmarea şi notorietatea câştigată de produsele sale! Este, sau nu simplu şi logic?
Aşa se face că în asemenea condiţii, fără macazul arbitrajului mereu direcţionat spre Şos. Ştefan cel Mare, valoarea lotului stelist din acei ani a fost materializată printr-o altă serie de 10 titluri naţionale aşezate în vitrina cu trofee a clubului!
Din păcate, fără ca influenţa nefastă a lui Chiraleu să se mai manifeste în baschetul românesc, a trecut un sfert de secol de la ultimul titlu naţional adjudecat de Steaua.
Şi este firească speranţa mea, exprimată public astăzi, că momentul unei schimbări radicale a sosit! Sunt convins că şi iubitorii, mai vechi sau mai noi ai culorilor roşu-albastre, nutresc aceeaşi speranţă…

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București