Capitolul 12 – O duzină de ani în 12 capitole!

Ar fi fost anormal să pun punct paginilor acestui jurnal la finele Capitolului 11, fără o încheiere rezonabilă! Am avut însă un motiv temeinic pentru a amâna scrierea acestui ultim capitol, chiar dacă, nu este nici o îndoială, aș putea umple sute de pagini cu amintiri despre cariera mea sportivă la Steaua, cu atât mai mult cu cât și ceea ce i-a urmat până în momentul pensionării s-a petrecut tot în culorile roșu-albastre. În total, 31 de ani!
Deci, care este motivul pentru care am amânat scrierea acestui ultim capitol de jurnal? Unul simplu, de ordin sentimental: mi-am dorit să pot scrie că Steaua (EximBank) a reînnodat şirul victoriilor în competiţia internă cu un nou titlu naţional, al 22-lea în istoria clubului. Fiind născut într-o zi de 22, îmi veţi înţelege atât dorinţa, cât şi întârzierea! Nu a fost însă să fie, aşa că aceste rânduri vor fi puţin diferite faţă de ceea ce am sperat.
Orice aș face, nu pot avea alte sentimente și alte simpatii sportive decât cele pentru culorile roş-albastre ale Stelei, cu tot ceea ce mi-au marcat ele viața, în bine și rău.
Şi cum nu doresc nici să mă întind prea mult la vorbă – nefiind eu chiar convins că ”poveștile” mele interesează un număr semnificativ de simpatizanți ai Stelei – şi pentru că am amintit mai sus de ”bine și rău”, voi dedica aceste rânduri/bilanț celor care – colegi de echipă, antrenori, arbitri, cu toții parte a ”jocului” – mi-au marcat semnificativ viața acelor ani, într-un fel sau altul.
FodorPe cei dintâi îi voi pomeni, nominalizându-i cu mult drag, pentru că îmi populează și astăzi, după atâta amar de ani, amintirile. Celorlalți, pe care m-am străduit să-i uit(!), le voi trece numele sub tăcere, de rușine pentru rușinea lor (pe care, oricum nu o au). Cu siguranță, unii se vor recunoaște în rândurile mele.
Am spus, și voi repeta la nesfârșit, că pe primul loc în sufletul meu se află – și va rămâne! – Andrei Folbert. L-am admirat, respectat și iubit atât pentru felul unic în care juca baschet, cât și pentru caracterul său deschis, direct, prietenos. De la el am deprins verticalitatea care mi-a făcut destui ”prieteni” de-a lungul anilor. Mi se trage de la un moment, exemplar pentru Andrei, la care am fost martor ocular și care m-a marcat profund. Venit la sala ”Floreasca” să vadă un meci de-al Stelei, Andrei – maestru emerit al sportului – a fost oprit să intre în sală!!! A fost atât de uimit și revoltat, încât a jurat că nu va mai călca niciodată într-o sală de baschet, ca spectator. Și s-a ținut de cuvânt! Iar faptul că nu de mult s-au desfăşurat în Sala polivalentă din Bureşti meciurile Steaua – Dinamo, îmi oferă ocazia de a corecta o afirmație mai veche, legată de Andrei, aceea că nu am avut șansa de a juca împreună cu el în aceeași echipă. Uitasem complet de un meci de ”old-boys” disputat în octombrie 1983, în aceeaşi sală(!), între foști jucători de la Steaua și Dinamo, ca preambul al derby-ului din ediția respectivă a campionatului național. A fost ultima mea apariție publică pe un teren de baschet și m-am simțit onorat să-l am căpitan de echipă pe Andrei Folbert.
Pe treapta imediat următoare a acestui ”clasament” sentimental aflat în sufletul meu îl găsiţi pe ”Unchiul” Costy Herold, primul meu antrenor la Steaua. Am scris și spus multe despre dânsul, mereu la superlativ, de fiecare dată când am avut ocazia, i-ar în cartea mea ”Slamdunk.ro” i-am dedicat un capitol special. Mi-am amintit de curând că la primul antrenament făcut în sala de forță a clubului , privindu-mă cum fac genuflexiuni cu haltera de (vreo?) 90-100 kg., ”Unchiul” mi-a spus admirativ: ”Ai hulube tare bune. Să ai grijă de ele!” Atunci m-a surprins folosirea unui regionalism al căror înțeles îl cunosc prea puțini români, iar azi mă chinuie aproape în fiecare zi durerile de glezne și genunchi, articulațiile ”hulubelor” uzate peste măsură în atâția amar de ani de baschet!
Despre ceilallţi colegi de echipă pe care i-am avut de-a lungul anilor la Steaua voi încerca să spun în mai puţine cuvinte – din motive de spaţiu – de ce îmi amintesc şi astăzi cu drag de ei. Chiar dacă pe unii nu i-am mai văzut de zeci de ani. Armand Novacek a fost mereu un domn adevărat, serios, educat şi politicos. Dragoş Nosievici – Dumnezeu să-l odihnească! – era mare iubitor de sex frumos, dar şi un tip extrem de cerebral, care vorbea puţin şi făcea mult, şi pe teren şi în afara lui (îmi amintesc, pe de-o parte, cum a bătut singur Jugoslavia în 1967, la C.E. din Finlanda, dar şi cât de tare ne-a contrariat când ne-a povestit că, student fiind, într-o zi când învăţa pentru un examen împreună cu o colegă a făcut sex de, ţineţi-vă bine, 19 ori!!!). Cu Gh. (Gică) Barău, copil de profesori, cu care fusesem coleg şi la Ştiinţa Bucureşti, puteai să discuţi despre orice, dar mereu în contradictoriu! Arareori se întâmpla să accepte şi părerea interlocutorului, de unde şi porecla de “Gică contră”! Gogu si  NutuTot Gheorghe (dar “Gogu”) a fost şi Câmpeanu, alt taciturn (ca şi Mihai Dimancea, coleg bun, plin de tabieturi, unele hazlii), cu care am împărţit camera în deplasări şi cantonamente pentru că ne înţelegeam foarte bine. Păstrez o amintire deosebită lui Sergiu Molin, coleg doar pentru o scurtă perioadă la Steaua, inteligent şi plin de umor, cu care m-aş întâlni oricând (l-am revăzut în 1997 la Dijon, în Franţa, şi am stat la poveşti cu aceeaşi mare plăcere ca în anii tinereţii).
Au fost şi alţii, din fericire destui, care au lăsat în sufletul meu amintiri frumoase – “Osu” Jeckely, Gh. Valeriu – prematur dispărut dintre noi –, Titus Tarău (băiat bun cu suflet curat, dar lipsit complet de umor, incapabil ă să-şi depăşească pe de o parte condiţia, dar nici resentimentele pe care mi le poartă pentru că în „Slamdunk.ro”, i-am relatat „peripeţiile” pe care ar trebui să şi le asume pentru îi aparţin şi nu sunt chiar nişte crime!), timişoreanul Toma Minius pus mereu pe farse, arădeanul Milenco Mânzat, ardelean de un bun simţ ieşit din comun. Au fost, aşa cum spuneam, destui şi sper că nu se vor supăra prea tare cei pe care i-am trecut la capitolul „şi alţii”! (Pe o bună parte dintre cei nominalizaţi îi puteţi vedea în fotografia „Steaua” – 1969).Steaua 1969
Dar nu pot încheia rândurile „de bine” dedicate foştilor mei coechipieri de la Steaua fără a-l pomeni, din nou, pe Roman (Nuţu) Opşitaru, „copilul meu de suflet”, ardeleanul care aduna în el tot ce poate avea mai bun un om: bună creştere, bunătate, hărnicie, isteţime, simţ al umorului, spirit de solidaritate. Sper că, vreodată, îi vor cădea sub ochi aceste rânduri!
Tot aici trebuie să-l pomenesc şi pe regretatul Alexandru („Şani”) Fodor, antrenorul meu, alături de Mihai Nedef, în perioada 1974 – ’77. Am şi un motiv special să o fac: de curând am intrat în posesia unei fotografii-document pentru baschetul românesc, cu Fodor în prim-planul unei întâlniri desfăşurate la Budapesta (contra RDG, cred), în 1955, în cadrul C.E. Datorez mulţumiri fostului arbitru internaţional Cornel Negulescu (în a cărui arhivă personală se află fotografia) şi pentru faptul că este singurul arbitru român – dintre cei care au condus jocuri la care am fost pe teren – care consider că şi-a făcut în mod absolut onest datoria, întotdeauna.
Câteva rânduri referitoare la un subiect despre care s-a bătut destulă monedă de-a lungul timpului. Uneori pe bună dreptate, alteori în mod exagerat, sau chiar eronat. În 1965, când am devenit membru al „familiei Steaua”, chiar am simţit autenticitatea unei atmosfere care a dispărut de multă vreme din sportul românesc (sau care se manifestă cu totul diferit, vulgar şi agresiv, fără pic de eleganţă). Pe vremea aceea, sediul clubului şi multe dintre sălile în care se pregăteau sportivii clubului (cea de jocuri sportive, cele de gimnastică, scrimă, box, lupte, judo, haltere şi tenis) se aflau în Calea Plevnei, mărginite de străzile Virgiliu şi Ştefan Furtună. În acelaşi perimetru se afla şi un mic bufet unde se putea mânca un sandvici şi bea un suc (Pepsi sau faimosul şi unicul „Cico” pe atunci), dar nici un fel de, firesc, băuturi alcoolice. În acel spaţiu nu mai mare de 25 mp îi puteai întâlni şi cunoaşte pe mai toţi sportivii Stelei, mai puţin pe fotbalişti, care treceau mai rar pe acolo. Veneau pentru a-şi umple timpul între antrenamente şi masa de prânz sau cină – servite la cantina clubului (aflată, împreună cu căminul pentru sportivi, în acelaşi mare perimetru roşu-albastru), dar şi de dragul unei şuete prelungite cu colegi de club. Ei bine, acolo s-a născut „familia Steaua” şi spiritul care ne unea pe toţi ce iubeam şi apăram cele două culori ale tricourilor noastre sportive. Aşa se face că nu era nici o surpriză că la confruntări importante sau decisive, echipele clubului să fie încurajate de colegi de la alte discipline sportive. Şi nu era vorba doar despre excepţii! Pot da nenumărate exemple, dar am ales şi o dovadă palpabilă pentru a-mi susţine afirmaţia. În imaginea surprinsă la celebra partidă Steaua – Fides Partenope Napoli, pe banca noastră de rezerve cunoscătorii îi pot remarca pe… fotbalistul Emerich Jenei şi pe hanbalistul Olimpiu Nodea, iar în tribună şi pe fratele lui Mihai Nedef! Erau însă mult mai mulţi…
Poate că suporterii şi iubitorii Stelei şi-ar fi dorit să închei în această notă. Şi eu mi-aş fi dorit! Numai că aş fi minţit, creînd o falsă impresie despre cel mai galonat, cândva, club sportiv din România (astăzi, iată, în 2016, poloiştii reuşesc să câştige primul titlu naţional la un sport de echipă după o întrerupere de 10 ani!!!).
Familia SteauaLa Steaua însă nu a curs doar lapte şi miere. Eu unul pot depune jurământ cu mâna pe Biblie că în timpul celor 12 ani în care am îmbrăcat tricoul echipei de baschet nu a existat nici măcar un singur aranjament cu vreo altă echipă, sau cu vreun arbitru (sigur, de care să fi ştiut). Dar nu pot băga mâna în foc pentru tot ceea ce s-a întâmplat în numele Stelei!
Tot aşa, deşi trăiam în anii comunismului – considerat de către mulţi „nenorocirea secolului” – pot jura că nu mi-am „turnat” vreodată un coechipier, un antrenor sau un coleg de club. Iar jurământul este valabil pentru întreaga mea viaţă! Au făcut-o însă, cu prisosinţă, din nefericire, alţii. De la cei cu care împărţeam bucuria şi amărăciunea vestiarului (oameni lipsiţi de caracter cărora nici acum nu le înţeleg motivaţia), la antrenori fără personalitate, coloană vertebrală şi… rezultate, la maseuri sau persoane din „aparatul” administrativ al clubului, pe care ulterior, după ce am abandonat cariera sportivă, i-am avut colegi de club, sau chiar de birou! Toţi aceştia îşi cunosc „performanţele”! Nu le pomenesc numele – deşi dosarul meu de Securitate stă mărturie – pentru că, aşa cum spuneam, mi-e ruşine mie de o ruşine pe care ei nu o au. Oricum, unii s-au deconspirat singuri sărind ca arşi atunci când mi-am permis să vorbesc „urât” despre clubul sportiv al Ministerului de interne şi al Securităţii, chiar dacă, astăzi este deasupra oricăror îndoieli că mizerabila stare de lucruri din România se datorează „serviciilor” care nu şi-au înţeles niciodată menirea şi datoria.
Aşa cum tot neruşinarea şi lipsa de scrupule i-a făcut pe alţii, ajunşi antrenori, să-şi facă – pentru a câştiga titluri – arbitri de casă”, atrăgându-i în cercul prietenilor de familie. Iar pe alţii să-şi cumpere, cu complictatea unor „prieteni” de aceeaşi teapă, titluri şi onoruri absolut nemeritate.
Sigur, se vor găsi destui care să invoce „vremurile”, regimul dictatorial, slăbiciunile umane, doar oameni suntem, supuşi greşelii! Dar în virtutea, sau în numele acestor slăbiciuni s-au comis nepermise mizerii şi fărădelegi. Nesancţionate, ele ne-au adus astăzi în situaţia de a fi cea mai coruptă ţară din Europa, populată cu nenumăraţi indivizi pentru care nu există nici morală şi nici lege. Dar nu aşa voi încheia!
Voi spune că aparţin unei generaţii de români care a avut şansa de a fi educată de părinţi şi dascăli a căror formare ca oameni s-a făcut înainte al doilea război mondial şi instaurarea comunismului la noi. Datorită acestora am ajuns astăzi, să fim tot mai puţini cei care gândesc şi acţionează în numele unei mentalităţi şi normalităţi aflate pe cale de dispariţie. Da, pe de-o parte omenirea luată global progresează din punct de vedere tehnic şi ştiinţific, dar, în acelaşi timp, indivizii care o alcătuiesc se degradează pe zi ce trece în planul moralităţii. Încotro se îndreaptă civilizaţia umană nu ştiu, nu pot eu să vă spun! Ştiu doar că vremurile în care s-a derulat cariera mea sportivă – şi despre care am povestit în acest fugitiv jurnal – sunt apuse pentru totdeauna!
Recunosc, referindu-mă strict la persoana mea, că nu am fost campion naţional nici la mini-baschet şi nici la juniori, că nu am colecţionat un număr impresionant de titluri naţionale la seniori şi nici de selecţionări în echipa naţională, că nu am participat decât la trei ediţii ale campionatelor europene. Ştiu însă că, în vremuri în care baschetul românesc conta totuşi cât de cât în Europa (locul V obţinut la C.E. din 1967 o dovedeşte), recunoaşterea internaţională a valorii mele sportive – materializată prin cele două prezenţe consecutive în selecţionata Europei – mă onorează şi reprezintă un motiv de mândrie pe care nu mi-l poate contesta nimeni.
Mă despart, deci, de acest „jurnal” şi de suporterii Stelei cu regretul că timpul s-a scurs lăsând în urmă multe amintiri cu adevărat frumoase şi valoroase, dar şi cu speranţa că, poate (chiar îmi doresc sincer , cu ardoare), echipa mea de suflet de ieri va reuşi, mâine, să câştige şi titlul naţional cu numărul 22! Chiar dacă se va numi Steaua CSM EximBank şi va fi compusă mai mult din jucători străini.
30 Mai 2016

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București