Capitolul 2

Mărturiseam în „cuvântul înainte” care prefaţează episoadele acestui „jurnal” cât de incomod este statutul de „legendă”, în condiţiile în care orice potenţial cititor aşteaptă mărturisiri spectaculoase, întâmplări senzaţionale, sau performanţe incredibile ale personajului aureolat cu o asemenea existenţă. Ei bine, sper că nu-i voi dezamăgi pe asemenea cititori transferând această povară pe umerii adevăratei legende care va face obiectul rândurilor care vor va să vină. Căci am practicat un sport de echipă, iar acest fapt exclude performanţe individuale nemaipomenite în afara ansamblului. Sunt absolut sigur că nu aş fi onorat astăzi cu statutul de legendă pentru prezenţele mele în echipa Europei dacă nu păşeam pe urmele adevăratei şi unicei legende care a existat vreodată în baschetul românesc…

 ... CCA-ul „de aur”

În România, membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Baschet Amator, sportul cu mingea aruncată la coş a cunoscut în anii de după al doilea război mondial o perioadă de reală înflorire.

În 1955, la Budapesta, reprezentativa masculină ocupase poziţia a 5-a în ierarhia continentală, iar doi ani mai târziu tot băieţii reuşiseră o ispravă rămasă de pomină pentru istorie. Pe terenul cu zgură din celebra „potcoavă” a stadionului Republicii din Bucureşti echipa României îngenunchiase, în uralele a peste 20.000 de români fericiţi, reprezentativa multinaţională a marii URSS, prietena noastră atât de dragă de la răsărit!

Această stare de graţie a baschetului românesc se reflecta şi într-o competiţie internă deosebit de spectaculoasă şi echilibrată, în care vreo patru echipe de valoare apropiată îşi disputau cu ardoare titlul naţional. Locomotiva PTT, Metalul 23 August, Dinamo, dar mai ales CCA (Casa Centrală a Armatei), ofereau adevărate regaluri  baschetbalistice care făceau din biletul în plus o ţintă vânată încă din piaţa „Dorobanţi” în zilele derbiurilor ce aveau loc în sala Floreasca, inaugurată în 1953 cu ocazia Festivalului mondial al tineretului şi studenţilor ce se desfăşurase la Bucureşti.

Exista în acei ani un asemenea interes în jurul baschetului încât cunoscuta arenă devenise loc de întâlnire pentru „lumea bună” a Capitalei, iar zilele în care aveau loc meciuri de baschet constituiau tot atâtea ocazii pentru derularea unor adevărate parade de modă şi femei frumoase!

Fără nici o îndoială, strălucirea celei epoci au dat-o componenţii acelei echipe numite pe bună dreptate „de aur”, CCA-ul „nepoţilor” conduşi de bagheta magica a „Unchiului” Costi Herold, nume chiar de legendă a sportului românesc.

Andrei Folbert, Emil Niculescu, Mihai Nedef, Alexandru Fodor şi Armand Novacek (urmaşul lui Aurel Nedelea într-un angrenaj a cărui funcţionare atinsese perfecţiunea) erau nume rostite cu nesfârşită admiraţie, respect, dragoste. Toţi deveniseră adevăraţi idoli pentru copii, tineri şi oameni cu părul alb, deopotrivă! Rodul acesta perfecţiuni s-a materializat nu doar în seria de opt titluri consecutive de campioană naţională câştigate începând cu ediţia 1956-57 a divizia A, ci şi, mai ales, în calitatea unui spectacol sportiv încântător, ne-egalată de atunci încoace!

Era absolut firesc ca această atmosferă creată în jurul celebrei echipe să aibă ecoul corespunzător în rândul liceenilor bucureşteni, mulţi dintre ei visând cu înfrigurare să îmbrace tricoul atât de îndrăgitelor culori roşu (grena la vremea aceea) şi albastru.

Şi astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, mi se pare la fel de firesc că printre visători mă număram şi eu!

 În ceasul al… 11-lea!

În vremuri în care precocitatea a devenit aproape indispensabilă marii performanţe sportive, nu mă veţi crede probabil când vă voi mărturisi că eu am început să joc baschet în mod organizat abia în clasa a Xl-a de liceu, ultima după acelaşi model sovietic, cu puţin timp înainte de a împlini 17 ani!

Fusesem până la urmă luat şi eu de val, asemenea altor colegi de clasă, legitimaţi în echipele de juniori ale cluburilor bucureştene. între ei, Şerban Popescu şi Ionică Balş, fiul renumitului profesor doctor, purtau cu mare mândrie culorile CCA-ului. Iar Dan Cassasovici era chiar component al echipei de seniori Metalul 23 August, antrenată de Alexandru Puiu Popescu, viitorul tehnician al naţionalei României. Aproape de neînţeles, nici unul dintre ei nu a avut o carieră sportivă semnificativă, fiind nevoie de câţiva ani pentru ca în divizia naţională să apară un Radu Diaconescu sau un Peter Szell, nume cu rezonanţă în baschetul românesc. În schimb, alţi colegi de generaţie – Mihai Calnicov şi Mircea Axente – au devenit recordmani şi campioni naţionali la săritura în lungime, ultimul dintre ei jucând şi baschet într-o bună echipă divizionară!

Ar fi amuzant să vă relatez şi faptul că spre baschet ne mai îndemna, pe mine şi colegii de clasă, şi altceva decât moda vremii şi CCA-ul regretatului Andrei Folbert. Clasa din care făceam parte, cu profil real, era singura din „Spiru Haret” alcătuită exdusiv din băieţi, fetele amatoare de cosinusuri şi tangente, prea puţine la număr, fiind dirijate spre o clasă paralelă. Ei bine, toţi cei 24 de băieţi ai clasei a Xl-a B eram îndrăgostiţi de profesoara de astronomie, o superbă femeie de 30 de ani pe care o sorbeam din ochi în timpul orelor sale, nepermis de puţine în opinia noastră unanimă! Între noi se ducea o luptă acerbă pentru ocupare locurilor privilegiate din faţa catedrei, de unde putea fi admirată în voie linia perfectă a picioarelor alături de care visam să ne plimbăm pe Calea Lactee!

Ei bine, imaginaţi-vă ce s- a întâmplat în ziua în care am descoperit-o pe Vali (cât de firesc ni se părea ca diminutivul profesoarei să alimenteze imaginaţia noastră înfierbântată de adolescenţi) în sala Floreasca, fremătând fascinată de jocul „nepoţilor”. Până şi Lucian Guşcă, „pistolarul” de mai târziu, mare amator de pescuit şi vânătoare încă de la acea vârstă, căzuse în mrejele astronomiei şi baschetului, în ciuda obezităţii de care suferea de pe la 10 ani.

Pornind atât de târziu spre disciplina sportivă care mi-a devenit pentru mulţi ani o adevărată profesie, am redus aproape la zero perioada junioratului pe care o traversează orice copil în drum spre performanţa sportivă. Timp de un an am fost legitimat în echipa de juniori a unui minuscul club „de cartier”, A.S. Proiectantul, a cărui bază sportivă – un teren de baschet cu zgură, o mică magazie de echipament şi un vestiar dotat cu o chiuvetă cu apă rece – reprezenta un patrimoniu inestimabil pentru că se afla în buricul Bucureştiului, la doar câţiva paşi de locuinţa noastră de pe strada C.A. Rosetti.

Absolvirea liceului şi reuşita la examenul de admitere la Facultatea de Biologie au pus capăt unei perioade de juniorat fără nici o performanţă notabilă, cele două selecţionări în reprezentativa ţării pentru partidele amicale cu echipa similară a Poloniei, disputate la Bucureşti, fiind doar excepţia care întăreşte regula: nu am fost introdus pe teren nici măcar un singur minut!

Atunci însă, în toamna anului 1960, a început drumul meu spre baschetul de performanţă.

 

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București