Capitolul 3

După ce am descris atmosfera şi contextul în care, elev fiind la liceul Spiru Haret din Bucureşti, am ajuns să visez să îmbrac culorile cele mai valoroase şi îndrăgite echipe de baschet de la noi, ar trebui totuşi să-mi fac cititorii – iubitori ai clubului ex-militar – să înţeleagă mai bine motivele care făceau din C.C.A. o modă în sportul românesc ai anilor ’50 – ’60. Căci nu era vorba doar despre baschet.

Mai întâi apăruse echipa de fotbal, cea în jurul căreia se ţesuse rapid aureola “de aur”, datorită valorii jucătorilor şi performanţelor sale, dar, mai ales, datorită spectaculozităţii jocului practicat de un mecanism ale cărui “rotiţe” (Voinescu – Zavoda II – Apolzan – V. Dumitrescu – Onisie – Bone – Cacoveanu – Constantin – Alexandrescu – Zavoda I – Tătaru, nume rostite ca “pe apă” de iubitorii fotbalului) funcţionau mai întotdeauna aproape perfect.

Turneul, rămas de pomină prin rezultatele obţinute în faţa unor echipe cunoscute ale vremii, întreprins în patria fotbalului, Anglia, cât şi victoria obţinută la Belgrad în 1956 de către România – alcătuită integral (!) din jucătorii enumeraţi mai sus – transformaseră CCA-ul într-o adevărată legendă.

Şi cum o legendă nu se naşte niciodată singură(!), sub aceleaşi culori vişiniu – albastru a apărut aproximativ în aceeaşi ani şi echipa de baschet, strălucitoare şi ea, înainte de orice altceva, prin spectaculozitatea jocului oferit. Acesta era atributul numărul 1 al celor două echipe “de aur” ale clubului militar: spectacolul! El era oferit cu generozitate de nişte sportivi ale căror evoluţii trădau, evident, bucuria jocului, iar aceasta se transmitea tribunelor mereu arhipline.

Doar cine a trăit în acea perioadă mizerabilă care a urmat instaurării comunismului în România – dominată de nedreptate, abuzuri inimaginabile şi teroare – poate înţelege nevoia vitală a “tribunei” de a se refugia din faţa unei realităţi extreme de greu de suportat. Iar echipele de fotbal şi baschet ale CCA exact asta reuşeau să ofere prin spectaculozitatea evoluţiilor lor: refugiul! Şi ar mai trebui spus ceva. Cel mai de temut adversar al militarilor era pe vremea aceea, ca şi astăzi de altfel(!), Dinamo, clubul Ministerului de interne – adică Miliţia şi Securitatea, aflate la originea răului adus şi instaurat de tancurile sovietice. În anii aceia s-a născut, explicabil, uriaşa simpatie populară care se se răsfrânge şi astăzi asupra clubului Steaua!

Evident, ar fi multe de povestit despre acei ani, poate că nu ar fi rău ca mai tinerii mei cititori să cunoască atmosfera acelei perioade dificile din viaţa părinţilor şi bunicilor lor, dar nu este nici timp şi, probabil, nici locul pentru lecţii de istorie. Aşa că vom continua doar cu puţină istorie sportivă stelistă!

Şi mai este doar un pas de făcut până la acel capitol, însumând trei decenii, de istorie personală trăită de mine sub culorile roşu-albastre. El se referă la perioada studenţiei şi a întâmplărilor sportive petrecute pe durata ei.

Gaudeamus igitur

Despărţindu-mă de colegii de echipă şi de primul meu antrenor, Vasile Bordeianu, am devenit jucător al Universităţii Bucureşti, participantă în campionatul studenţesc al Capitalei, pentru ca numai un tur de campionat să fiu transferat în echipa secundă a dubului Ştiinţa, echipă ce activa în divizia B. Iar în toamna anului următor, după un trial desfăşurat în sala fostului complex studenţesc „303” de lângă podul Cotroceni, am fost reţinut în lotul lărgit al divizionarei A cu acelaşi nume.

Statutul de permanentă rezervă şi codiţele sturlubatice ale unei colege de grupă m-au determinat să renunţ, definitiv credeam la vremea respectivă, la o carieră sportivă ce începuse sub auspicii promiţătoare! Din noiembrie 1961 şi până în primăvara anului următor am mai jucat baschet doar ocazional, în echipa Universităţii sau în cea a facultăţii, avându-l când coechipier, când adversar pe… Teodor Meleşcanu, student la Drept şi poloist de performanţă la Vagonul Arad, mare amator de baschet în afara bazinului.

Fac o scurtă paranteză relatând un detaliu semnificativ pentru creionarea personalităţii complexe şi… secretoase a politicianului apărut în prim-planul vieţii publice româneşti o dată cu “revoluţia” din Decembrie ’89. După absolvirea facultăţii, în 1965, Teo Meleşcanu a „dispărut” pur şi simplu şi nu l-am mai întâlnit decât după un an, absolut întâmplător, într-o staţie de autobuz. Mi-a spus că urmează nişte cursuri post-universitare şi va intra în diplomaţie. Fiind foarte apropiaţi la vremea aceea şi-a însoţit cuvintele cu gestul atât de cunoscut al celor două degete bătute pe umăr, semnificând „pactul cu diavolul” sau, dacă nu este destul de limpede, apartenenţa laSecuritate. În ziua în care am descoperit semnătura Feliciei Meleşcanu în cotidianul Scânteia, ca trimis Agerpres la Geneva, am ştiut că fostul meu coleg din Universitate îşi atinsese ţelul, chiar dacă diplomaţia îi era „acoperită”! Mare amator de traseism politic, Meleşcanu a „deviat” – cu siguranţă, la ordin! – spre şefia partiduluiAlianţa pentru România, pentru ca ulterior, credincios „alianţelor”, să poposească la liberalii „Alianţei DA”. După ce i-a “rupt” şi pe aceştia, cu sentimentul datoriei împlinite a devenit liberal fel de pur precum ochii săi albaştri!

Pentru mine însă, evenimentul care mi-a schimbat cu adevărat viaţa s-a petrecut în primăvara anului 1962. Ajunsă în turneul final al Diviziei A într-o acută criză de efectiv, Ştiinţa şi-a recuperat fostele rezerve şi astfel am ajuns la Roman, în inima Moldovei, alături de Grigore Costescu, Laurenţiu Niculescu, Gheorghe Barău, Valeriu Pruncu şi Dinu Paraschivescu, ultimul dat afară de la Dinamo şi exmatriculat din Institutul de Educaţie Fizică şi Sport pentru că afirmase că baschetul american este mai bun decât cel sovietic!?

Într-un an, cât alţii într-o viaţă

Doar apelând la mâna destinului se poate explica ceea ce s-a întâmplat la Roman. De-a dreptul neverosimil, după o întrerupere a unei pregătiri regulate de şase luni şi cu doar patru antrenamente premergătoare respectivului turneu, total necunoscutul Alin Savu,a devenit al doilea marcator al acestuia şi a primit diploma acordată Jucătorului cu cele mai frumoase perspective.

„Momentul Roman” a însemnat înainte de orice altceva titularizarea în 5-ul de bază al Ştiinţei în sezonul 1962 – ‘63. Mă simt dator să-mi exprim şi pe această cale recunoştinţa pentru antrenorul Lucian Vasilescu, cel care, acordându-mi încredere nelimitată şi încurajându-mă fără rezerve, m-a propulsat în lumea bună a baschetului românesc. Ascensiunea care a urmat cred că a fost o răsplată pe măsura încrederii pe care mi-a acordat-o.

În toamna lui 1962 a avut loc prima mea întâlnire cu CCA, proaspăt rebotezată în Steaua, ea găsindu-mă însă în postura de adversar şi nu de admirator al acesteia. Şi trebuie să spun că întâlnirea cu idolii copilăriei mi-a adus o bucurie imensă pentru că Ştiinţa a învins printr-un coş marcat în ultima secundă de joc de către colegul meu Gigi Barău. Este adevărat că mare parte din „nepoţii” garniturii de aur a Unchiului Herold se apropiau de finalul carierei, dar echipa militară domina încă autoritar întrecerea internă şi orice victorie obţinută împotriva ei era aducătoare de o imensă satisfacţie. Una totală pentru mine atunci pentru că a fost dublată de aprecierea de „mare revelaţie”, ceea ce pentru un debutant însemna enorm.

După dulcea bucurie a acelui sfârşit de octombrie, tot Steaua mi-a provocat după doar şase luni una dintre cele mai mari decepţii din debutul carierei mele sportive. Ne aflam la Cluj cu ocazia turneului final care urma să stabilească ierarhia primelor 8 echipe ale campionatului nostru. Favorite la câştigarea titlului erau 4 echipe: Steaua, Dinamo Bucureşti, Ştiinţa Cluj şi Dinamo Oradea. Printr-un ciudat joc al rezultatelor din primele zile ale turneului, rezultatul întâlnirii Steaua – Ştiinţa Bucureşti putea duce la eliminarea din lupta pentru titlu a studenţilor clujeni, adversari redutabili datorită unei garnituri de mari valori având capi de Ijstă pe Horia Demian şi Mihai Albu, avantajaţi şi de evoluţia în faţa propriului public. În cazul în care militarii pierdeau partida şi repetau isprava şi în faţa lui Dinamo Oradea, acesta lua locul clujenilor în semifinalele turneului! „Găselniţa” fusese descoperită, la pauza meciului nostru,de către Liviu Nagy, pivotul orădenilor.

Militarii aveau la pauză un avantaj de 12 puncte, iar ceea ce a urmat în repriza a doua este greu de imaginat şi descris, pentru că arareori se întâlnesc pe un teren de sport două echipe care vor să piardă! Cum sângele apă nu se face, informaţi de pe marginea terenului despre ticăloşia pusă la cale, studenţii bucureşteni nu puteau fi decât de partea colegilor lor din Cluj. Jucătorii celor două echipe, mai puţin câţiva nevinovaţi care nu fuseseră puşi în temă (printre care mă număram şi eu), se întreceau în amabilităţi, ferindu-se de contacte personale ca dracul de tămâie şi oferind adversarilor largi culoare de pătrundere spre coşul propriu. Vă imaginaţi cât de stupefiat am fost când Mişu Nedef mă invita pur şi simplu să-l depăşesc şi, iritat că nu înţeleg, a ţipat la mine: „Pătrunde odată, puştiuie, ce tot aştepţi?!”

Spectacolul de pe teren era grotesc, absurd şi hilar în acelaşi timp, iar spectatorii nu înţelegeau nimic. Clujeni fiind, ţineau iniţial cu Ştiinţa, dar au devenit brusc înfocaţi suporteri ai Stelei în clipa în care au aflat care este situaţia! Iar atunci când m-am luminat şi eu, am cerut să fiu schimbat şi am părăsit terenul cu lacrimi în ochi. Biata mea mamă mă învăţase că nu-i frumos să furi nici măcar un ou!

Până la urmă partida a fost câştigată de Steaua, graţie unei serii de trei coşuri marcate pe final de Cimpoiaş, un alt nevinovat care nu cunoştea „sarcinile”. Iar titlul s-a decis în întâlnirea directă dintre militari şi gazed, Steaua câştigând fără drept de apel, la peste 20 de puncte diferenţă! M-am întrebat multă vreme de ce a fost necesară mascarada aceea penibilă, care lăsase multora un gust atât de amar.

Deziluzia personală a fost în parte îndulcită de prima mea selecţionare în echipa naţională, petrecută imediat după terminarea acelui turneu de pomină! Aveam ceva mai mult de 20 de ani şi 4 ani de baschet, dintre care doar unul în prima divizie!

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București