Capitolul 4

Înainte de a detalia contextul în care, după vreo 10 ani de… visare, am ajuns să âmbrac tricoul sportiv al Stelei, doresc să fac câteva precizări legate de relatarea acestor amintiri.

Prima ar fi legată de faptul că sunt perfect conştient de posibilul subiectivism al modului meu de a aprecia anii în care, practic, existenţa mea a fost strâns legată de cea a clubului militar. Pot să-l asigur însă chiar şi pe cel mai posibil ostil cititor al meu – dinamovist  prin excelenţă! – că niciodată nu voi denatura faptele petrecute pe parcursul celor 31 de ani în care am fost legat de Steaua, indiferent de frumuseţea sau urâţenia lor. Pe scurt, îmi asigur cititorii că nun îi voi minţi niciodată, pentru că acesta îmi este felul.

În al doilea rând, sunt la fel de conştient că cele trăite de către mine în urmă cu o jumătate de secol, sau mai puţin, în urmă nu reprezintă întâmplări care să  rivalizeze cu „savoarea” oferită de show bizz-ul aflat la mare căutare în societatea românească de astăzi.  Dar, acesta este riscul pe care şi l-au asumat amatorii de jurnale aqle unor „legende încă în viaţă!

Şi în sfârşit, în al treilea rând, aş vrea să precizez că uneori, pentru a introduce citititorul acestor rânduri în atmosfera vremurilor despre care scriu, voi face sumare referiri la mediul politic şi social căruia le-au aparţinut. Nu voi politiza însă nici măcar un singur rând din cele scrise, lăsând cititorul să descopere singur realitatea lor.

 Cu frauda prin Europa

În afara meciului de pomină despre care am scris în episodul anterior, între mine şi Steaua a mai avut loc o întâlnire de gradul III, cu ocazia ediţiei 1963-’64 a Cupei Campionilor Europeni. Steliştii câştigaseră de o manieră entuziasmantă dubla confruntare cu turcii de la Galatasaray Istanbul, în turul inaugural, luând apoi o opţiune promiţătoare de calificare după victoria la 14 puncte diferenţă obţinută la Bucureşti în faţa puternicei campioane a Cehoslovaciei, Spartak Brno. Pătrunderea Stelei în semifinalele competiţiei ar fi reprezentat o performanţă deosebită pentru baschetul românesc.

2

Încă din acea perioadă, federaţia noastră de specialitate se dedulcise la politica furatului căciulii proprii, inaugurând practica transferurilor „fulger”, fictive, pentru întărirea echipelor româneşti partidpante în cupele europene. În anii care au urmat, ridicarea politicii federale pe cele mai înalte culmi ale neruşinării de către George Chiraleu – arbitrul de un metru jumate bolnav de putere şi măreţie – a adus grave prejudicii baschetului românesc. Măsluirea fără jenă a vârstei cădeţi lor şi juniorilor în vederea partidpării la competiţiile europene sau mondiale – pentru obţinerea unor false rezultate şi asumarea unor la fel de false merite – a provocat declinul baschetului de la noi până la trista situaţie în care se zbate şi astăzi, după amar de ani.

Aşadar, la iniţiativa secretarului general al FR Baschet, Octav Dimitriu, dujenii Demian şi Albu, împreună cu subsemnatul, s-au trezit peste noapte purtători ai culorilor roş-albastre, făcând deplasarea la Brno alături de Steaua, în vederea returului cu Spartak. Nu apucasem să fac nici măcar un singur antrenament alături de idolii mei de odinioară! Şi cum Dumnezeu nu bate cu parul, celebrii Ruzicka, Pistelak, Konvicka, Bobrowski şi Tomasek au administrat „selecţionatei ad-hoc” o corecţie fără drept de apel, eliminând Steaua şi amendând dur tentativa de fraudă a federaţiei noastre. În palmaresul Stelei este menţionat, cifric, acest episod, inclusiv „împrumutul” lui Albu şi Demian. Nu apare şi numele subsemnatului pentru că la Brno am fost pur şi simplu turist şi nu am intrat în teren nici măcar un minut! O cheltuială inutilă pentru Steaua, iar pentru mine neplăcuta experienţă a însemnat o scurtă şi amară logodnă cu cea care nu peste prea multă vreme îmi devenea partenera pentru o viaţă!

Halatul alb şi haina militară

Prezenţa mea la Brno a reprezentat momentul în care Steaua a început să-mi facă iniţial o foarte discretă apoi o tot mai insistentă curte! Motive existau: fusesem selecţionat în echipa naţională şi cochetam deja cu primul ei „5”,  în meciurile directe Ştiinţa – Steaua, eram de regulă cel mai eficient marcator al studenţilor, iar stelistul Armand Novacek, pivotul naţionalei, devenise victimă frecventă a „capacelor” mele, deşi era cu 10 cm. mai înalt (vezi şi foto – cu „Cioc” am fost coechipier şi prieten între 1965 şi 1969, atât la Steaua, cât şi în echipa naţională). A existat şi un peţitor, în persoana fostului mare rugbist şi bober Mărgărit Blegescu, instructor-metodist al clubului militar în acele vremuri.

1

Aş vrea să nu vă îndoiţi nid o clipă de ceea ce voi afirma în continuare. Chiar dacă, de vreo zece ani, nu visam altceva decât să joc baschet la Steaua, am acceptat oferta dubului militar foarte greu, după multe, multe renunţări şi reveniri, fără nici o legătura cu obţinerea unor avantaje materiale. Voi explica în cele ce urmează.

Fiind cel mai mare într-o familie cu cinci copii, tatăl meu a fost îndreptat către şcoala militară încă de la vârsta de 11 ani, îmbrăţişând o profesie care în decursul timpului i-a intrat în sânge. Tânăr locotenent, a făcut războiul pe ambele fronturi, a fost rănit, avansat şi decorat în ambele ipostaze ale acestuia, fiind apoi „disponibilizat” în 1946, conform politicii de epurare a armatei „regale” dusă de puterea comunistă instalată în România. A fost totuşi reprimit în cadrele active un an mai târziu. Dar încercările prin care trecuse familia noastră în anul şi jumătate de incertitudini şi sărăcie nu au fost suficiente.

La patru ani după terminarea războiului, în toamna anului 1949, bunicul din partea tatălui meu, jandarm de profesie, a fost arestat, judecat în regim de urgenţă, etichetat drept „criminal de război” şi condamnat la 10 ani temniţă grea pentru perioada în care activase ca paznic în lagărul de prizonieri de la Râmnicul Sărat. Reţineţi însă că doar pentru perioada în care în lagăr s-au aflat prizonieri ruşi! După 23 august 1944 a păzit aproape un an prizonieri nemţi, dar asta nu a contat. Acolo, în acel fost lagăr transformat în loc de exterminare a opozanţilor regimului comunist instaurat la noi, a activat ulterior, în anii ’50, Alexandru Vişinescu, cel condamnat recent – cu atâta întârziere –, pentru brutalitatea tratamentului aplicat deţinuţilor, compatrioţi de-ai săi…

Tata a tăinuit sentinţa cât a fost posibil, dar o dată divulgat secretul acesteia de către un vigilent coleg de birou, cel mai bun prieten al familiei în acel moment(!), în 1952 a fost degradat şi dat afară din armată cu privarea de orice drepturi. Pentru tatăl meu a fost o lovitură de moarte primită după 25 de ani de militărie, iar viaţa familiei noastre s-a transformat într-un adevărat calvar pentru foarte mulţi ani, despre care nu-mi place şi nu este rostul să amintesc.

Profund marcaţi de acest episod, în casa noastră nici măcar nu se mai aducea vorba despre haina militară, mai ales că aceeaşi tinichea a originii sociale „nesănătoase” fusese la un pas de a împiedica admiterea mea la facultate.

Ezitările de a îmbrăca haina militară o dată cu tricoul echipei de baschet Steaua, aveau deci un suport mai mult decât solid, chiar dacă gradul de locotenent pe care l-aş fi primit aducea după sine şi o serie de avantaje materiale, deloc de neglijat după lunga perioada de severe privaţiuni în care trăisem.

Au existat însă şi altfel de motive, de natură profesională. Fusesem un foarte bun student, Facultatea de Biologie îmi propusese la încheierea studiilor un post de asistent, iar perspectiva unei cariere universitare era mai mult decât îmbietoare. După abandonarea sportului de performanţă speram că mă voi putea dedica profesiei pentru care îmi făcusem studiile şi care chiar mă atrăgea.

Pentru a-mi pune semnătura pe cererea de transfer la Steaua a fost nevoie de puterea de convingere şi cuvântul de onoare al generalului Ion Coman, şef al Cosiliului politic superior al armatei – cel care răspundea de clubul Steaua, care mi-a promis solemn că mă va elibera de obligaţiile militare în orice moment voi solicita aceasta, adresându-mă lui direct. În final, fără să primesc o garanţie scrisă, am acceptat. Contaseră enorm imboldurile inimii şi mai puţin raţiunea!

Amuzant este că, paralel cu demersurile Stelei de a mă înrola sub culorile ei, conducerea clubului Ştiinţa făcea şi ea eforturi susţinute pentru a mă păstra, încercând să rezolve mai întâi problema celor nouă luni de  militărie-termen redus pe care trebuia să le efectuez o dată cu terminarea studiilor. Cine reprezenta pârghia de bază în această încercare? Nimeni altul decât tatăl generalului… Coman, gestionar al magaziei cu echipament a clubului studenţesc! Dar datoria de serviciu a fost mai puternică decât dragostea fiului pentru părinte şi Steaua a avut în cele din urmă câştig de cauză în faţa Ştiinţei.

Iar lungul meu drum spre idolii copilăriei, poate plictisitor pentru unii cititori, lua sfârşit în ziua de 5 octombrie 1965, când, devenind locotenent al armatei române împlineam proorocirea pe care i-o făcuse mamei mele o bună prietenă, mare amatoare de ghicit în cafea! Îngrijorată de deznodământul examenului meu de admitere la facultate, mama îşi rugase prietena să-mi descifreze viitorul în zaţul unui ceşti cu cafea. Foarte contrariată de ceea ce „citea”, doamna respectivă i-a spus mamei că „vede” atât un halat alb cât şi o haină militară, dar că nu ştie cum să interpreteze asta!

După cinci ani cele două obiecte de îmbrăcăminte s-au întâlnit, revenind la halatul alb în anii, destul de mulţi, în care am condus laboratorul de biochimie al clubului, după abandonarea baschetului de performanţă. Este greu de apreciat o asemenea profeţie, dar halatul alb şi haina militară s-au suprapus pentru o lungă perioadă de timp într-un destin care a evoluat în strânsă legătură cu cel al dubului militar mai bine de 30 de ani. Despre o parte a celor întâmplate de-a lungul acestor ani va fi vorba în cele ce urmează.

 

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București