Capitolul 5

Stelist cu acte-n regulă!

Iată-ne, după o aşteptare de câteva pagini şi o scurtă pauză, la începutul poveştii despre drumul meu alături de Steaua, poveste scrisă de dragul şi pentru suporterii fostului club militar, cu precădere pentru cei ai echipei sale de baschet.

Pauza a fost generată în principal de inaugurarea în sala Regimentului de gardă din Bucureşti – prin retragerea tricoului celui ce a fost marele, unicul Andrei Folbert şi ridicarea „steagului” primului titlu naţional câştigat de Steaua în sezonul 1956-’57 – a unui „Hall of Fame” pe care baschetul stelist îl merită, cred eu, cu prisosinţă. Iar iniţiatorul şi susţinătorul acestui act de justeţe – Daniel Durbac, fiul marelui rugbist stelist Răducu Durbac – merită, la rându-i, aprecieri şi felicitări, nu numai de la un vechi stelist, camarad de generaţie cu tatăl său şi martor îndurerat al momentului în care acesta şi-a pierdut viaţa, în Decembrie 1989.

Aşadar, ne aflăm în luna octombrie a anului 1965, deci cu exact o jumătate de secol în urmă! Privit prin prisma timpului scurs, jurnalul de faţă îndeplineşte, din punct de vedere literar, condiţia de… legendă!

În a cincea zi a acelei luni mi-a parvenit avansarea oficială, scrisă, la gradul de locotenent major. Nu aveam „la bază” decât pregătirea militară de „tr”-ist, făcută o dată pe săptămână în timpul ultimilor doi ani de facultate. Eram în schimb absolvent universitar, ceea ce făcea avansarea perfect legală pentru acele timpuri. Astăzi nu mai ştiu ce prevăd regulamentele militare.

De altfel, pentru a respecta acel adevăr pe care am promis că nu îl voi trăda niciodată, regulamentele cu pricina nu mi-au fost niciodată familiare. Ca şi haina militară, în care nu m-am simţit în largul meu pentru că, pur şi simplu, nu am avut în sânge rigoarea militară şi acel spirit cazon care domneau în armata română de la Moş Teacă încoace. Asta în ciuda faptului că de felul meu sunt ordonat, conştiincios şi disciplinat! Peste toate acestea, poate spre marea mirare a cititorului, când m-am pensionat în vara lui 1996, cu gradul de colonel, nu trăsesesem nici un foc de armă, de nici un fel! Participasem la vreo câteva şedinţe de „trageri” în cei 31 de ani de militărie,dar am reuşit să mă „fofilez” de fiecare dată fără să trag măcar un singur foc! În adâncul sufletului meu sunt un pacifist şi detest violenţa de orice fel. Băieţii mei vor zâmbi ironic citind, eventual, aceste rânduri, dar „ieşirile” mele, neplăcute pentru ei, aveau de cele mai multe ori cauze obiective, despre care nu este cazul şi nici locul să vorbesc.

Dacă militar, sau milităros nu am fost absolut deloc, am fost în schimb cu vârf şi îndesat stelist! Pot spune că până în vârful firelor mele de păr, albit prematur nu doar din cauza „genelor”, ci, mai ales, sub presiunea veşnicelor dueluri cu „câinii roşii”, adversari tradiţionali ai „militarilor”. Vom povesti şi despre asta, de vom avea timp!

Ajuns în acest moment simt nevoia să fac o scurtă paranteză, pentru a oferi, mai ales pentru tinerii suporteri stelişti, detaliile legate de apariţia CSA Steaua în peisajul sportului românesc.

Scurtă istorie „militară”

Dacă nu aş fi în deplină cunoştinţă de cauză nu m-aş pronunţa asupra unui subiect care a rămas şi astăzi unul delicat şi controversat. Dar, ca şef al Biroului de presă al clubului Steaua în perioada 1990 -1996, am răspuns printre altele şi de organizarea, în 1992, a celei de a 45-a aniversări a existenţei clubului. Ocazie cu care am colaborat cu Studioul cinematografic al armatei la realizarea unui film documentar („Steaua 45”) şi am sărbătorit amplu momentul în paginile bilunarului „Steaua-sport magazin”, pe care l-am condus în perioada respectivă. În ambele ipostaze am avut nevoie de date oficiale legate de înfiinţarea clubului militar, în Iunie 1947, iar pentru asta mi-am petrecut nenumărate ore căutând în arhiva Ministerului apărării naţionale documentele care să ateste, în mod cert, acest fapt.

Apariţia Stelei (paradoxal, clubul Dinamo nu a fost şi el ţinta atâtor suspiciuni şi nici nu a fost contestat cu atâta vehemenţă!) a „călcat pe coadă” pe mulţi români, până la un punct, se va vedea, pentru motive lesne de înţeles. Antipatia, transmisă din tată-n fiu, se manifestă încă şi astăzi, ferm, nu doar la adversari, tradiţionali pe terenul de sport, ai Stelei. Iată de ce…

Am auzit de multe ori sintagma „Steaua a fost adusă la noi pe tancurile sovietice” şi trebuie să recunosc că în ea se află o doză mare de adevăr.

Indiscutabil, Steaua de astăzi are la origine modelul sovietic al Ţ.S.K.A. (Clubul Sportiv Central al Armatei) Moscova. Dar nu doar un nenorocit (mai degrabă inadecvat) model de club sportiv ne-a fost impus o dată cu comunismul bolşevic. Au fost multe altele care se află la baza dezastrului în care România se zbate şi astăzi. Pervertirea sufletelor şi caracterelor mi se pare cel mai cumplit lucru care ni s-a întâmplat în anii comunismului, după „model sovietic”.

Însă Stelei nu i poate ierta, mai ales de către puţinii supravieţuitori ai acelor triste vremuri, nu atât condiţia sa de copil „malformat”, cât faptul că apariţia sa pe prima scenă fotbalistică a ţării, cu numele de Asociaţia Sportivă Armata (A.S.A.) Bucureşti, s-a făcut printr-un uriaş abuz, unul dintre nenumăratele specifice vremurilor. Cunoscuta formaţie „Carmen” a fost pur şi simplu desfinţată – cu motivaţia abjectă că este echipa exploatatorilor poporului muncitor, că jucătorii sunt plătiţi în „cocoşei” de aur puşi în ghete la sfârşitul meciurilor, bla, bla, bla… – pentru a face loc în primul eşalon, la mai puţin un an de la înfiinţare, echipei de fotbal a armatei populare române. Acesta este adevărul, şi el nu poate fi negat. Trebuie recunoscut şi asumat ca o realitate a unei nefericite perioade (poate cea mai nefericită) a istoriei noastre „moderne”.

A existat şi o presupusă dată de înfiinţare a clubului militar – recunoscută şi astăzi ca zi de naştere a clubului militar (7 Iunie 1947) –, dar ea rămâne incertă în condiţiile în care eu unul nu am descoperit-o în nici un document oficial, deşi în armată un ordin miltar este consemnat obligatoriu, de regulă prin ordin de zi, pe unitate sau pe armată. Cu certitudine, este vorba despre vara anului 1947. Poate că „după 20 de ani”, situaţia s-a schimbat şi cineva mai norocos sau mai perseverent decât mine a scos la lumină respectivul document.

Afirm însă cu mâna pe inimă că, în ciuda felului în care a fost înfiinţat, singurul abuz petrecut la Steaua, de care am eu cunoştinţă, este aducerea „cu arcanul” în Ghencea (parcă în 1983), în ciuda voinţei sale, a lui Gică Popescu, „puşcăriabilul” neverosimil de astăzi. Adus în Bucureşti pentru a-şi satisface stagiul militar, olteanul s-a întors însă ca din puşcă(!) în Bănie imediat cu terminarea acestuia, fără a putea fi înduplecat sau împiedicat de cineva s-o facă. Am dorit să menţionez cazul lui pentru majoritatea sportivilor de valoare care au fost legitimaţi la A.S.A., C.C.A., sau Steaua în decursul anilor, şi-au dorit acest lucru! Atraşi de renumele clubului şi performanţele sale, de condiţiile de pregătire – mai bune în general decât la alte cluburi din ţară, cu excepţia lui Dinamo – şi, trebuie să o spunem, şi de salariile ceva mai răsărite decât aiurea, în ţară.

La „majorat”

În ce condiţii am optat şi am ajuns eu la Steaua, cititorii au aflat deja. După cum spuneam, se întâmpla în Octombrie 1965. Clubul militar tocmai îşi serbase… majoratul, şi nu oricum, ci având în istoricul său două echipe – fotbal şi baschet – „de aur” şi în palmares, deja, numeroşi campioni naţionali, europeni, mondiali şi olimpici, mulţi dintre ei cu performanţe inegalabile. Între acestea, şirul unic de 14 recorduri mondiale ale Iolandei Balaş şi invincibilitatea sa rămasă „de poveste”.

Pentru mine, faptul de a fi contemporan şi coleg de club cu o asemenea performeră sportivă şi cu mulţi alţii cu nume aproape la fel de uriaşe, ca şi posibilitatea de a călca pe urmele unor Andrei Folbert, Alexandru Fodor, sau Mihai Nedef reprezenta o mare, mare onoare, aproape de neînchipuit cu 2-3 ani înainte.

Cât despre împlinirea visului de a îmbrăca tricoul roş-albastru ai formaţiei de 8 ori campioană naţională şi a-i mai avea colegi de echipă chiar pe Emil Niculescu, Armand Novacek şi Dragoş Nosievici, ce aş putea să mai spun?
Voi încerca să vă spun în episodul următor.

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București