Capitolul 7

Mirajul numit Steaua

Nu ştiu cum cum vi s-a părut povestea drumului care m-a purtat spre Steaua, dacă a fost interesant sau nu, plictisitor, sau banal. Privit prin lentilele ochelarilor septuagenarului care l-a străbătut, el a fost destul de lung. Asta în ciuda faptului că, student fiind, selecţionarea în echipa naţională m-a făcut să visez tot mai intens la tricoul roşu-albastru, simţindu-l tot mai aproape!
Cu siguranţă însă, în clipa în care am fost legitimat, cu acte-n regulă, la Steaua, eram suficient de matur pentru a înţelege că visul atât de dorit devenise realitate. Dar o realitate trunchiată, pentru că mirajul formulei magice 3N – 2F se spulberase, în sensul că în toamna lui 1965 am devenit coleg de echipă doar cu 2N: Niculescu şi Novacek. La Folbert şi la Fodor se renunţase în vara lui 1964 (după seria celor 8 titluri naţionale consecutive, ratarea în faţa celor de la Dinamo fusese foarte greu digerată de conducerea clubului), iar Mihai Nedef se retrăsese şi el după un an, pentru a se dedica promiţătoarei cariere didactice care i se deschidea în faţă.
Şi iată-mă, după o adevărată vară fierbinte – în care participasem la Universiada de la Budapesta şi la primul meu Campionat european (început promiţător, chiar vijelios aş spune, dar încheiat în mod lamentabil, cu România pe locul XIII) – intrând pentru prima oară pe poarta sediului clubului militar, aflat atunci pe Calea Plevnei. Astăzi, acolo se mai află ceva „rămăşiţe” din fostele baze sportive.
Sala de jocuri sportive nu era amenajată în acel perimetru (a fost inaugurată abia în 1969) aşa că primul meu antrenament cu Steaua, ca de altfel şi cele din următorii doi ani, l-am făcut într-o sală cu zgură neagră pe jos, aflată pe fosta stradă Uranus, în imediata apropiere a Stadionului Republicii şi Institutului de educaţie fizică şi sport, toate trei rase de pe harta Bucureştiului în anii ’80, o dată cu începerea lucrărilor la megalomana Casă a Poporului şi la Centrul civic, care trebuia să o înconjoare.
Am să zăbovesc puţin asupra Sălii „Uranus”, pentru că, date fiind condiţiile precare de pregătire pe care le oferea, performanţele obţinute de elevii antrenorului Costi Herold par astăzi de domeniul neverosimilului. Aşa erau însă şi atunci! De ce? Pentru că, amenajată într-un fost manej al armatei, având ca suprafaţă de joc – aşa cum am spus deja – zgura neagră, sala mai avea şi alte „calităţi”, din categoria total necorespunzătoare: lungă cât o zi de post (cu vreo 5 metri mai lungă decât dimensiunile maxime regulamentare ale unui teren de baschet), dotată cu doar 6 panouri (4 laterale), iluminată cu două şiruri de reflectoare „chioare” agăţate pe cabluri longitudinale, mereu expuse paselor „lungi” de contraatac şi, ca un corolar, un vestiar cu doar două duşuri la care doar primii 5-6 veniţi apucau apă caldă, din cauza capacităţii cazanului încălzit cu… lemne! Iar bucuria cea mai mare am trăit-o (nu o dată cu… mănuşi în mâini!) în timpul celor două ierni petrecute în „Uranus”, alături de colegii mei de echipă!
Poate vă închipuiţi că exagerez pentru a vă impresiona – deşi două săli aproape identice se aflau la Oradea şi Timişoara, acolo unde îşi disputau şi partidele oficiale echipele locale Dinamo şi, respectiv, Ştiinţa – dar aceasta era realitatea. Şi, din fericire, martori oculari în viaţă care să certifice afirmaţiile mele mai există. În primul rând sunt foştii mei noi(!) colegi de echipă de la Steaua, mai puţin Gh. Valeriu, Dragoş Nosievici şi Emil Niculescu, plecaţi în această ordine dintre noi, Dumnezeu să-i odihnească!
Ceilalţi erau, în acel an de graţie 1965, Armand Novacek – căpitanul echipei după plecarea lui Nedef -, Mihai Dimancea, Gh. Barău, Mihai Popa (Ulpiu-Cherecheanu, ca să nu se işte confuzii), Stefan Tüdoss, Francisc Dikay şi Toma Bulat. Cu subsemnatul, 11! Cu adevărat reprezentativi mai erau însă, pentru „CCA-ul de aur”, doar Emil Niculescu şi „Cioc” Novacek. Ceilalţi, nou veniţi cu cărţi de vizită mai mult sau mai puţin notabile, iar unii chiar „iluştri necunoscuţi”. Mă cunoşteam însă bine cu majoritatea; Novacek, Niculescu, Nosievici, Valeriu, Barău, Dimancea, Popa, Tüdoss fiindu-mi colegi în diversele selecţionate naţionale din care făcusem parte. Cu Gigi Barău jucasem aproape trei ani şi la Ştiinţa Bucureşti.
În acel an 1965, în această formulă de echipă şi în acele condiţii de pregătire a debutat duzina de ani în care am îmbrăcat tricoul Stelei! Şi este absolut normal să mă întreb acum, după exact o jumătate de secol, evident cu alţi ochi şi cu o altă experienţă de viaţă, în ce anume consta de fapt mirajul pe care l-a exercitat asupra mea Steaua şi ce anume m-a legat pe viaţă de culorile sale sportive?
La prima parte a întrebării pot răspunde rapid şi simplu: doar frumuseţea şi spectaculozitatea baschetului jucat de Folbert, Fodor, Nedef, Niculescu şi Novacek, împreună cu propria mea dragoste pentru acest sport, puteau să nască o asemenea atracţie spre Steaua.
La ceea de a două parte a întrebării nu se mai poate răspunde la fel de simplu pentru că explicaţia se află în anii, mulţi, care au urmat. Despre ei va fi vorba, de va fi să fie, în episoadele următoare.
Dar, înainte de a încheia acest episod, nu pot totuşi să nu mă întreb, retoric evident, dacă vreunul dintre jucătorii (români, sau străini) care activează în divizia naţională de baschet, ar fi dispus să se antreneze de cinci ori pe săptămână într-o sală neîncălzită, cu zgură pe jos, pentru fabuloasa sumă de 1500 de lei?! Sau roni, cum vreţi să-i numiţi…

PS – Îmi permit să vă mai reţin puţin atenţia reproducând câteva rânduri din cartea publicată în urmă cu trei ani. Ele au legătură directă cu cele scrise ceva mai sus:
„Ar mai trebui amintit ceva, un amănunt pe cât de inedit, pe atât de trist în esenţa lui. Când m-am transferat la Steaua, la 1 octombrie 1965, echipa militară se antrena în sala Uranus, aflată pe atunci lângă clădirea fostei închisori cu acelaşi nume, al IEFS-ului şi Stadionului Republicii (fost ANEF). Pe locul lor se află astăzi măreaţa Casă a poporului. Sala cu pricina, cu zgură neagră pe jos şi doar patru panouri laterale, fusese un vechi manej militar şi oferea cele mai proaste condiţii de pregătire din Divizia A! Iarna era cumplit de frig, uneori trebuia să purtăm mănuşi, iar duşul de după antrenament reprezenta o aventură extrem de temerară! Iar mingiile, ei bine mingiile erau de piele, precum cele de fotbal, dar «şiretul» fusese înlocuit cu un dop, tot de piele. În aceste condiţii m-am pregătit timp de mai bine de doi ani, de acolo mi-am luat zborul spre echipa Europei şi tot acolo m-am întors de la Anvers în seara zilei de 4 noiembrie 1967. De la aeroport am ajuns direct pe Uranus, mândru nevoie mare şi dornic sa le arăt colegilor mei echipamentul de joc, cel european. Intenţionasem să-l port la antrenament, dar la vederea zgurei am renunţat şi nu l-am mai îmbrăcat niciodată!? Nu pot să explic din ce motive. De câţiva ani buni se găseşte, donat, la Muzeul sportului, cel care convieţuieşte cu viză de flotant împreună cu Muzeul de istorie al României, pe Calea Victoriei, în fosta clădire a Poştei române.”

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București