gruia

Capitolul 8

“Guriţă”

Sunt sigur că cititorii acestui jurnal nu aşteaptă de la mine doar întâlniri cu personaje din lumea baschetului, fie el stelist, autohton, sau internaţional. Şi cred că nici un stelist adevărat nu va refuza întâlniri cu mari sportivi ai clubului militar, pentru că în mai bine de trei decenii petrecute la Steaua am fost contemporan cu numeroase personalităţi de excepţie, vârfuri indiscutabile (la nivel mondial) în disciplinele pe care le-au practicat. Pe toţi i-am admirat şi respectat, pe unii i-am cunoscut mai mult sau mai puţin, iar cu unii am fost chiar prieten. În măsura în care timpul ne va îngădui, pe mine şi pe cititorii mei,  voi încerca să spun şi poveştile unora dintre ei.

Sunt tare trist că voi vorbi la timpul trecut despre un mare handbalist, coleg de generaţie cu mine şi camarad de club mulţi ani, un campion prin definiţie, unic din multe privinţe. O fac pentru că Gheorghe Gruia, despre el este vorba, şi-a încheiat socotelile cu viaţa plină-i de împliniri chiar astăzi, 10 Decembrie 2015, în Mexic. Avea 75 de ani. Nu foarte puţini, dar nici exagerat de mulţi.

Nu-i voi enumera performanţele, este plin Internetul de ele. Voi vorbi doar despre impresiile personale, vii încă după atâta amar de vreme, pentru că Gruia avea o personalitate atât de debordantă încât nu putea trece neobservat.

Era înalt, trecut de 1,90 metri, longilin, cu umeri largi, braţe lungi şi o palmă uriaşă în care se ascundea o forţă de Hercule, capabilă să zdrobească mica minge de handbal. Care minge, catapultată de explozia braţului său stâng – cred că neegalată de cineva, vreodată –, zbura vâjâind, aproape nevăzută de cineva, spre porţile adverse, rupându-le nu o dată plasele. Statura, detenta impresionantă, lungimea braţelor şi viteza cu care arunca la poartă îl făceau practic de neoprit. Ne antrenam în aceeaşi sală din Calea Plevnei, în Bucureşti, şi mi se întâmpla nu o dată să rămân după antrenamentul meu ca să privesc fascinat aruncările lui la poartă, de neparat şi de… neimitat!

Elev la liceul militar din Breaza (cred, nu mai sunt sigur),  ieşise rapid în evidenţă prin uimitoarele sale calităţi fizice, cu care se descurca în aproape orice disciplină sportivă. Juca foarte bine volei, iar cineva i-a intuit potenţialul şi a atenţionat conducerea clubului militar.  Nu mai ştiu cine l-a „furat” voleiului (bine a făcut!), dar în doar câteva luni, puţine, Gruia se simţea pe terenul de handbal ca peştele în apă. Un unicat la noi, dar unic şi în handbalul mondial, „cel mai mare”, cum l-a desemnat federaţia internaţională de specialitate, în 1992, la mulţi ani de la retragerea sa.

Gheorghe Gruia îşi purta cu multă mândrie nu numai împlinirile sale sportive de excepţie, ci şi porecla „Guriţă”. Atribuită lui de către coechipieri, din mai multe motive. În primul rând pentru că avea o gură mare, la propriu şi la figurat! Când râdea, râdea cu gura până la urechi (şi o făcea adeseori), vorbea mult şi tare, ca să fie cât mai bine auzit şi de cât mai multă lume, iar ca o bomboană pe tort, pentru că îi plăcea să se cam laude! Avea şi cu ce! Dar lăudăroşenia lui era una copilăroasă; era o mândrie senină şi sinceră, lipsită de orgoliu sau vanitate. Îmi sună şi acum în urechi vocea lui sonoră, într-o situaţie greu de uitat, pe care îmi face plăcere să o relatez în continuare.

Şi eu şi el locuiam în cartierul Militari, „Guriţă” lângă Liceul Tudor Vladimirescu, eu la Piaţa Veteranilor, în acelaşi bloc cu Dieter Cristian, şi el handbalist la Steaua, şi fostul campion european de box Constantin Gruiescu. Pe vremea aceea nu exista un mijloc de transport în comun care să ne ducă acasă din Calea Plevnei. Mergeam mai întâi până la staţia „Răzoare” cu autobuzele liniei 37 – „râmele” acelea articulate cu un burduf, greoaie, încete şi incomode pentru că erau foarte joase şi îi obligau pe cei mai înalţi să se cocoşeze –, apoi luam tramvaiul care ne ducea în MIlitari.

Era primăvara anului 1967, într-o zi de Aprilie. Printr-o fericită coincidenţă, tocmai fuseseră anunţate selecţionarea lui Gruia în „echipa lumii” care trebuia să dispute un meci jubiliar şi a mea în „echipa Europei”, alcătuită în vederea obişnuitului festival anual organizat de FIBA. Şi iată-ne pe amândoi într-un acelaşi autobuz 37, supra-aglomerat. El se urcase prin uşa de la mijloc, eu prin cea din spate.  Cu chiu, cu vai, după vreo două staţii urcasem de pe scară mai spre interior. Eram cu un cap mai înalt decât călătorii din jur, pe care însă mi-l ţineam în bărbie, presat de plafonul maşinii.

Era exact cel mai potrivit moment pentru a auzi vocea baritonală a lui „Guriţă”, tunând dinspre mijlocul autobuzului:

- Băăăi, Aline! Ce echipa Europei, uite-aici echipa lumii!

Am reuşit să-mi sucesc gâtul în direcţia din care venea vocea, deşi o recunoscusem, şi am descoperit… echipa lumii, la fel de cocoşată, dar râzând cu gura până la urechi!

În 1978, „Guriţă”, cu portofoliul său plin de realizări, şi-a luat zborul spre Mexic, din postură de antrenor. Din câte îmi amintesc a fost o semi-fugă, căci nu a mai revenit în ţară decât după 1990.

În ţara lui Moctezuma a avut o viaţă la fel de plină de realizări – căci era născut să fie campion 100% – şi sper din toată inima că a plecat într-o altă lungă călătorie cu sufletul împăcat, zâmbind (măcar) cu gura până la urechi…

Aşa cum mi-l voi aminti eu în timpul ce îmi va fi încă dat.

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București