Capitolul 9

Sărbătoarea Crăciunului şi venirea lui 2016 au reprezentat motive serioase pentru a face o scurtă pauză în scrierea jurnalului meu, binevenită mai ales pentru aceia dintre cititorii care au făcut exces de sarmale, caltaboşi, cârnaţi, cozonac şi… zaibăr, sau şampanie după caz!

O dată consumate toate acestea, mă voi reîntoarce şi eu la o preocupare plăcută, dar anevoioasă uneori, pentru că nu-i uşor pentru mine să gestionez nenumăratele amintiri care îmi populează memoria, alegându-le pe acelea care, citite de un străin, i-ar putea stârni interesul.

După episodul dedicat monumentului sportiv numit Gheorghe Gruia am intenţionat că continuu cu două poveşti despre vecinii mei de bloc din aceeaşi perioadă, şi ei stelişti cu nume cunoscute, despre care am şi pomenit. Voi face acest lucru cu proxima ocazie, pentru că acum aş vrea să-mi iau o piatră de pe inimă, completând momentul intrării mele în familia Stelei cu capitolul indispensabil al existenţei aproape fiecărui român trăitor în comunism: legătura cu Securitatea! Nu, nu vă speriaţi, căci nu vă voi dezamăgi! În cei 31 de ani perecuţi în haina militară, chiar dacă am fost membru de partid – ca ofiţer era imposibil să te fofilezi acestei îndatoriri –, nu am semnat nici un angajament şi nici o notă informativă despre vreo persoană cunoscută, sau, cu atât mai puţin necunoscută.

Asta nu înseamnă că nu s-a încercat racolarea mea! Nu trecuseră mai mult de două luni de la legitimarea sportivă la Steaua şi locotenentul Ritti – unicul ofiţer cu contrainformaţiile al clubului, pe vremea aceea (ulterior s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie) – m-a abordat în curtea clubului, al cărui sediu s-a aflat până în 1987 în Calea Plevnei, colţ cu strada Virgiliu, invitându-mă în biroul său. Habar n-aveam cine este şi cu ce se ocupă. Haina militară m-a făcut să cred că face parte din administraţie. Dar, după ce s-a prezentat, mi-a spus ce hram poartă şi, după o „gargară” greţoasă – cu care a dorit să-mi gâdile orgoliul, de care însă nu am fost bolnav niciodată –, a intrat în subiect, predicatul însemnând „a-l ţine la curent” cu ceea ce se întâmplă la echipă, „pentru bunul mers al activităţii acesteia”!

Tatăl meu mă avertizase că este posibil să mă confrunt şi cu un asemenea moment. Îmi sugerase, în linii mari, şi cum ar trebui să procedez pentru a nu deveni prizonierul pe viaţă al instituţiei pe care majoritatea românilor o ura de moarte pe vremea aceea. Aveam 23 de ani, absolvisem o facultate, auzisem destule în casa părinţilor mei, aveam deja propria mea experienţă de viaţă, aşa că nu mi-a fost prea greu să găsesc cuvintele şi tonul potrivit pentru a-l fenta pe Ritti. Am adoptat discursul şi limbajul direct, sportiv, spunându-i CI-stului (cred că reproduc cu exactitate de 90%!):

- Păi bine, tov. locotenent, cum puteţi să-mi cereţi aşa ceva?! Eu transpir cu băieţii ăştia de două ori pe zi alergând după aceeaşi minge, ne vedem în p..a goală la duş, mâncăm şi în cantonamente dormim împreună, cum aş putea eu să vin şi să vă spun că x a zis şi y a făcut? Ce drac’ de spirit de echipă mai e ăsta?! Şi încă ceva: dacă află cumva băieţii, nu mă rup cu bătaia? Dvs. v-aţi risca o carieră care este abia la început, după ce am visat atâţia ani să ajung la Steaua?

Ritti m-a privit lung, a spus că înţelege şi niciodată de atunci, timp de 31 de ani, aşa cum spuneam, niciunul dintre ofiţerii CI care s-au perindat prin club – şi, Doamne, câţi au mai fost! – nu mi-a mai cerut să devin turnător.

Nu vreau să impresionez pe nimeni cu povestea, vreau doar să subliniez faptul că a refuza „să torni” la Securitate în timpul dictaturii comuniste nu aducea după sine represalii semnificative. Este drept că erai indexat ca nefiind de încredere şi, posibil, marginalizat în sensul că accesul la o promovare îţi era stopat. Dar îţi păstrai conştiinaţa curată, ceea ce mi se pare a fi esenţial pentru un om.

Din nefericire, de-alungul celor 12 ani în care am purtat tricoul roşu-albastru, au fost destui dintre coechipierii mei care, din varii motive, au semnat pactul cu diavolul. Unii o făceau pentru că nu avuseseră niciodată ceea ce se numeşte caracter, alţii din teribilism, alţii din răutate pură sau invidie, iar alţii din credinţa că vor beneficia de cine ştie ce foloase. Probabil că au existat şi unii speriaţi de gândul că refuzul le-ar aduce prejudicii. Ceea ce nu era adevărat şi nu s-a întâmplat!

Spun asta pentru că mai toţi „ciripitorii” care au trecut prin echipă de-a lungul anilor – chiar şi după retragerea mea – nu erau greu de depistat. Mai devreme sau mai târziu mizeria era trădată de un simplu gest, sau doar o vorbă aruncată aiurea. Dar înainte de orice altceva erau trădaţi de lipsa de personalitate! Parcă pe fruntea lor ar fi fost scris, vizibil de la o poştă, cuvântul „şulfă”!

Să nu-mi cereţi să dau nume pentru că mă împiedică… angajamentul semnat(!) în clipa în care mi-am depus la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) cererea pentru accesul la propriul meu dosar de securitate. Cu un bunic „criminal de război”, condamnat de comunişti la 10 ani temniţă grea, cu un tată dat afară din armată şi degradat (deşi fusesese rănit şi decorat pe ambele fronturi în cel de al II-lea război mondial), cu socrii şi cumnaţii fugiţi în Germania federală în anii ’80, ar fi fost imposibil să nu prezint interes pentru „organele” Securităţii române.

Aşa se face că nu am fost deloc surprins să aflu că existaseră destui binevoitori în viaţa mea, unii extrem de apropiaţi, grijulii cu ceea ce spun şi fac. Şi nu m-au surprins nici numele lor! Celor mai mulţi dintre ei le adulmecasem duhoarea, chiar dacă nu am arătat niciodată, niciunuia, nici urmă de ostilitate sau repulsie. Nu pentru că nu ar fi meritat, ci pentru că, paradoxal, îmi era mie ruşine de… neruşinarea lor! Cert este că, pe baza bunelor lor referinţe, între 1977 şi 1990 eu nu am mai primit viză de ieşire pentru ţări occidentale.

Voi încheia aceste pagini (neplăcut de scris, neplăcut de citit) lăsând o uşă întredeschisă spre descoperirea măcar a unora dintre cei care au întunecat amintirile mele legate de Steaua. Au fost trădaţi, înainte de orice altceva, de simpatia exagerată pentru „partenerii de competiţie” echipaţi în alb-roşu!

Steaua şi Dinamo au fost încă de la înfiinţare două cluburi sportive rivale, reprezentând două instituţii cu menire naţională diametral opusă: Armata – de apărare a neamului, Securitatea – de oprimare a lui. Precum uleiul şi apa, cele două cluburi nu s-au putut apropia cu adevărat decât temporar, atunci când erau chemate să apere culorile sportive ale Tricolorului.

Dar nici măcar atunci nu fraternizau între ele în sensul cel mai pur al cuvântului, iar dovada cea mai bună o reprezintă rivalitatea exacerbată care există şi astăzi – când starea de lucruri este aproape complet diferită de ceea ce se întâmpla înainte de 1990 – între galeriile celor două foste mari puteri sportive ale României socialiste.

Cine are sânge roşu-albastru în el va înţelege prea bine ce vreau să spun!

Primaria Municipiului Bucuresti
Regina Maria
Exim Bank
Taverna Sarbului
La Piatza
Super Bet
Apa Talea
Afi Palce Cotroceni
Himalaya Herbal Healthcare
Toyota
Physio Medical Center
Sport Guru
Sloop
Therme București